REVISTA DE CULTURA A SOCIETATII SCRIITORILOR "C. NEGRI"
     
Cuprins
Sumar
In acest numar
 

Login
Nume : Parola:
Inregistrare
Am uitat parola
 

Porto-franco
Redactia
Contact
Comenzi
 

Autor: Raluca Oancea


Localitate:
Tara:
Articole publicate in revista: 1
Detalii autor

ESEU


Poetul de dincolo de poesie

Într-o vreme dominată de tehnicisme şi hiperspecializare, levităm nehotărâţi între diverse lumi posibile, fiecare impunând propriul set de reguli, de reţete, de semne. Rând pe rând, ne confruntăm cu teritoriul bine delimitat al unor paradigme "post-": post-modernism, post-femi-nism şi, mai nou, post-umanism. Întrebarea care survine inevitabil în acest imperiu recent al lui "techne"este: ce loc ori sens mai rămâne poesiei, acestei arte ce pune inspiraţia, conectarea la un "dincolo", mai presus de orice tehnică?
Redus grăbit la o inutilă tânguire ori la o evadare simulacră în spaţiul iluziei, al "paradisurilor artificiale", poeticul, cel puţin la o primă vedere ori "scufundare", pare să-şi fi pierdut rostul atât ca măsură a existenţei umane cât şi ca specie pe scena literaturii, a muzicii sau a artei vizuale contemporane. Şi totuşi....
Există voci care susţin altceva. Într-o eră a "Tehnicii", Heidegger recomandă o „locuire poetică" a lumii, unde „locuirea" semnifică o bună aşezare a omului pe pământ, sub cer, în echilibru cu tot spectrul viului şi cu transcendenţa. În acest sens, e !impede că poesia nu poate lăsa pământul în urmă. Departe de a se rezuma la o simplă fantazare, actul poetic va reveni la o măsurare privilegiată, non matematică, non cantitativă. Omul se măsoară cu zeul, necunoscutul se raportează la cunoscut, cerul este reflectat pe pământ, nevăzutul capătă o imagine. Totul datorită poetului, ultimul nebun ce se mai încumetă să cuprindă distanţa dintre cer şi pământ cu privirea, fără tehnică, fără instrumente. Anacronism, ignoranţă ori singura cale prin care i se poate conferi omului o bună măsură, departe de opinia superficială ce se instituie pe sine drept unic etalon al oricărei gândiri şi cunoaşteri? Mai mult decât atât, dacă recentele abordări holistice postumaniste ce redefinesc omul, dincolo de antropocentrismele modernităţii, într-o bună continuitate cu pământul nu fac altceva decât să reia îndemnul heideggerian al „locuirii", pare se că azi e momentul oportun şi pentru întrebarea: „la ce bun poeţi"?
Ca martor ce a avut prilejul să locuiască zi de zi cu poesia ader la opinia lui Heidegger. Tatăl meu, Nicolae Oancea, nu era poet doar pentru că publica ori punea pe hârtie poezii. Poetic era şi modul lui de a fi, poetic era orice gest, felul în care fuma nepăsător uitând de sine, felul în care se oferea prietenilor, celorlalţi. Poetică era sinceritatea, imprudenţa cu care îşi ţinea sufletul în deschis, !And în piept orice dezamăgire, suferind mereu până la capăt pentru a spera din nou. Poetic era felul în care se bucura deplin pentru orice lucru mic: un pahar de apă rece, o felie de pepene, măceşul înflorit din curte, maidanezul care îl aştepta la poartă. Poetic a fost felul în care a murit: vulnerabil, încă flexibil ca o creangă tînără, verde încă, fără a se strânge în sine.
În acelaşi timp, poemele sale nu se limitau la simple enunţări ci mai degrabă se deschideau ca jocuri metafizice. Asemeni copilului ce clădeşte lumea din nisip dărâmînd-o cu braţul o secundă mai târziu pentru a o putea reconstrui, Nicolae Oancea se juca serios cu moartea, timpul, nunta sau vremelnicia. Astfel în spatele poesiei sale stau numărul ca număr, ritmul vieţii, al horei, al soarelui, creaţia ca punere în ordine la Pitagora. lar jocul se joacă în cerc căci cercul este măsura divinului, a cosmosului, a perfecţiunii. În joc se prind melci, şerpi încolăciţi, inele de logodnă, ochi, mere şi pântece rotunde. Numele volumul său de debut, "Roata", nu e ales la întâmplare.
Oamenii, asemeni tatălui meu, sunt de asemenea, vinovaţi de propagarea în lume a ceea ce grecii numeau enthousiasmos (cu sensul de aflare în posesia unui zeu, theos). Este vorba despre acel vechi lanţ magnetic în care, după Platon, se lăsau prinşi zeul, muza, poetul, interpretul şi în cele din urmă spectatorul. Poezia înseamnă trăire, entuziasm iar entuziasmul presupune urcare, transcendenţă. Poetul este o fiinţă de interval. Graţie trăirii incandescente, se poate ridica la cer. Tot el poate arăta drumul. Prin vers şi trăireîi poate învăla pe ceilatli ce înseamnă imprudenţa.
Intr-o lume a alienării specia aceasta de oameni, a cărei dispariţie a fost de atâtea ori anunţată dar niciodată confirmată, continuă să sufere, să iubească şi să spere pentru ca umanitatea să nu piardă sensul acestor cuvinte. Ei dau o măsură pentru toate aceste afecte, pentru diferenţa dintre simlirea vie, autentică şi mimarea unor sentimente algoritmice încastrate pe net în emoticoane sau împrumutate de la starurile de cinema.
Aceşti oameni nu apartin nimănui. Sunt ai tuturor, ai celor care mai ştiu să vadă, să asculte. Ei sunt aici pentru a-i aduce aminte omului ce înseamnă "a fi", ce înseamnă „a locui" luand în considerare cerul, pământul, pe ceilalti. A face parte din familia lor restrânsă poate fi uneori greu. E greu să-i ceri unui om plecat către cer, asemeni albatrosului lui Baudelaire, să se descurce în regatul tehnic al funcţionalului. Şi totuşi ei reuşesc de fiecare dată să ducă la capăt lucrurile importante, bazându-se când pe acel !aril al relaţionării magnetice, când pe propriul enthousiasmos. Se aruncă cu capul înainte şi lucrurile se rezolvă în cădere. lar căderea înseamnă urcare.
Poate că ne aflăm aşa cum sugera Heidegger într-un timp sărac, într-o noapte a lumii în care omul a uitat să iubească, să sufere, să moară. Obsedaţi de progres, de calcule şi acumulare ne pierdem în impersonale statistici şi socoteli. Dar tocmai din acest motiv trebuie să vorbim despre poeţi, despre poesie. Să o căutăm oriunde se ascunde încă: în gesturile de fiecare zi, în pozele de pe Instagram, în lyrics-urile unor melodii, între oamenii strânşi pentru a protesta după "Colectiv" sau „Roşia Montană". Din acelaşi motiv am scris despre tatăl meu, unul dintre cei câţiva care au trăit pentru a line lumea laolaltă, anunţând nevoia omului de a crede şi de a simli, de a ieşi din sine, de a aştepta întoarcerea zeului pierdut, de a-l căuta pe Dionysos în fiecare boabă de strugure. Şi dacă ei, poetii sunt singurii în stare a recupera urma zeului, a reintroduce sensul în lume, a arăta calea ce duce spre schimbare, noi ceilalti, nu avem altceva decât a-i urma.

Februarie 2017



Articolul complet il puteti citi in Revista Porto-Franco

Arhiva

Nr :
 


Statistici
Nr. afisari: 620841
Vizitatori: 29815
din data de: 15.06.2007
 

Album foto
 
Album foto
 

Selectie
Cauta dupa:


 

 

Revista Porto - Franco este membra a Asociatiei Revistelor, Publicatiilor si Editurilor - ARPE
 
©2007 - 2009 Revista Porto-Franco