REVISTA DE CULTURA A SOCIETATII SCRIITORILOR "C. NEGRI"
     
Cuprins
Sumar
In acest numar
 

Login
Nume : Parola:
Inregistrare
Am uitat parola
 

Porto-franco
Redactia
Contact
Comenzi
 

Autor: Mihai Visoiu


Localitate:
Tara:
Articole publicate in revista: 4
Detalii autor

PATRU SCHITE

de MIHAI VIŞOIU
(Slobozia)

TRENUL MEU
In fiecare zi îmi spun că în sfârşit voi scrie acea poveste nemaipomenită care să ţină locul „TATALUl NOSTRU" uitat.
Scriu un cuvânt, apoi altul. Le tai, o dată, de două ori, de zece ori, pana când nu se mai poate descifra nici o literă. Cuvintele se transformă în pete mai lungi sau mai scurte. Din întreaga pagină au mai rămas două rânduri.
Două linii într-o gară a dezastrului, cu vagoane strivite, turtite, făcute armonică. In ele au fost oameni şi sunt mânjite cu sânge de albi şi negri, galbeni şi arămii. Sânge vărsat în războaiele începute cu ruga şi gândul că şi morţii vor apuca pacea.
Mai am două rânduri. Două rânduri care aşteaptă fără simţire să treacă peste ele tăvălugul morţii. Privesc aceste rânduri şi îmi par mai late decât celelalte. Pe ele aş vrea să aşez cuvintele cu litere din piatră care să rămână, să se ţină minte, să nu fie uitate niciodată. Să se transforme în trenuri care circulă noaptea, cu viteza luminii, să treacă prin gările dezastrelor fără ca cei de la ferestre să vadă liniile pe care au fost înghesuite vagoanele catastrofelor acum strivite, turtite, făcute armonică, mânjite cu sânge de om.
Ce să scriu? Povestea soldatului care a văzut că printre condamnaţii la moarte, pe care plutonul său trebuia să-i execute, se afiă şi fratele său... Pe cine mai interesează? S-a întâmplat... S-a scris...
Mi-a mai rămas un rând. 0 singură linie. Un rând pe care vreau să-l fac strigăt. Un strigăt să-l audă şi să-l înţeleagă oamenii, animalele pădurii şi păsările cerului.
Ce să scriu? Avem bunici, părinţi, copii şi nepoţi. Voi n-auziţi ce avem?
Incerc să-i urc în trenul ce trebuie apărat fără puşti şi mitraliere, tunuri şi aruncătoare de mină, avioane şi bombe.
In gară este beznă şi călătorii învăţaţi cu nedreptăţile părnântului. Nu-i interesează alte orizonturi. Sunt încăpăţânaţi şi abrutizaţi precum vagoanele de pe liniile moarte.
Şterg, şterg cu ciudă şi foaia se rupe.
Mai am un singur rând. Un nenorocit de rând. Vreau să scriu acel ceva care să rămână şi să ţină locul „Tatălui nostru" uitat.
Cred că am găsit. In gramatica noastră hoaţă, viitorul are două timpuri: unu şi doi. Un viitor în care se pierde prezentul, iar trecutul contează foarte puţin.

NOI
Pe toate părnânturile, oamenii numără stelele. Noi, românii, feciori de ciobani, le păzim să nu cadă. Pentru liniştea cerurilor şi nemurirea stelelor, târziu am înţeles că lupii ne-au mâncat oile.

EL
In fiecare zi îşi spunea că mâine o să fie „ei", şi mereu aşa pana când toate zilele de mâine s-au terminat.

SINGUR
Ii ura pe oameni fiindcă nu-l înţelegeau.
Aşa credea el.
Intr-o zi, cAtre seară, a avut atâţia bani încât la masa lui, din cârciuma de la răscruce, au mai venit şi alţii. Toţi îi dădeau dreptate. Vreo două japiţe, scârbe perverse, se chinuiau să-l convingă că e genial. Că el va lua premiul cel mare pe care multi îl visează. El a plătit.
Dimineaţa s-a trezit pe o margine de sanţ, în timp ce visa cât de bună e lumea. S-a căutat în buzunare. Nu mai avea nici un ban. L-a luat cu frig.
Toată noaptea băuse singur.



Articolul complet il puteti citi in Revista Porto-Franco

Arhiva

Nr :
 


Statistici
Nr. afisari: 631368
Vizitatori: 30322
din data de: 15.06.2007
 

Album foto
 
Album foto
 

Selectie
Cauta dupa:


 

 

Revista Porto - Franco este membra a Asociatiei Revistelor, Publicatiilor si Editurilor - ARPE
 
©2007 - 2009 Revista Porto-Franco