REVISTA DE CULTURA A SOCIETATII SCRIITORILOR "C. NEGRI"
     
Cuprins
Sumar
In acest numar
 

Login
Nume : Parola:
Inregistrare
Am uitat parola
 

Porto-franco
Redactia
Contact
Comenzi
 

Autor: Valentin Tudose


Localitate:
Tara:
Articole publicate in revista: 4
Detalii autor

CRONICI AMICALE

„Lot”
de Constantin Oancă

„Lot" este o carte ce a necesitat două lecturi, la oarecare distanţă în timp, potrivit unei exortaţii critice aparţinând lui Nicolae Manolescu ce indică această cale pentru a depăşi tentaţia criticii impresioniste care poate abate cursul experienţei şi compromite lucrarea chiar şi a unor critici câteodată de seamă. Las deoparte, se înţelege, aspectul urât al cărţii şi ne apropiem pentru a releva câteva constante care să fie de folos cititorilor.
E o carte de inspiraţie religioasă cu două secţiuni congruente, prima reprezentând o sumă de articole cu tematică variată (estetică, moral, literatură, filosofie, istorie etc.) iar a doua cuprinzând poezii ce se dovedesc a fi ilustraţii, uşor declarativiste şi uscate ale unor idei generate de reflecţia religioasă, în care se configurează profilul moral al unui chinuit interior.
Această a doua parte, în esenţă tezistă, şi de care ne vom ocupa mai pe larg la momentul cuvenit, inserează creaţii admise de criteria de selecţie şi apreciere a performanlelor „ literare" ori a perspicacităţii în genere, după care se face îndeobşte împărţirea coroniţelor la bilanţurile şcolare: "Răsăritul este primăvara/ sudul vara/ apusul toamna/ şi nordul iarna - gemenii pământului." ( Puncte Cardinale). Oximoronul din poezia Depărtarea ar provoca emolii artistice oricărei învălătoare de model mai vechi, numai să aibă un minim de orientare în problemele literaturii sau chiar fără această condiţie, pentru că, nu-i aşa?, după gândirea unui filosof german căruia îi omitem numele nefiind menţionat nici în bibliografia de la cursurile de conversie profesională, arta poate să placă şi fără concept "Cât de departe eşti aproapele meu!" Ori ar putea provoca speciale vibraţii sufleteşti prin prestigiul unui model de conduită, Domnişoarei Cucu..., prezentă în multe din şcolile noastre, singura demnă apărătoare a moralei care nu poate fi pensionată după legislaţia actuală. Subiectele din prima parte, de o diversitate care poate exceda şi dezorienta totodată sunttratate eseistic. Oricine poate afla despre orice: Moarte şi înviere, Sfârşitul lumii, Chemarea la mântuire, leşirea din lume, Împărălia cerurilor, Eminescu, Lot şi femeia lui, Criza actuală etc. Sunt subiecte interesante pe care însă le-am fi dorit tratate "serios", adică fără genul de poetizare ce stoarce lacrimi celorfrustraţi care îşi găsesc în evadarea onirică mijlocul de a scăpa de apăsarea spaliului domestic: "Noaptea este somnul pământului, iar luna, visul care creşte din el", ori: "Timp şi gândire - două lărmuri ale aceleiaşi mări, unul pe pământ şi altul în cer", sau: "Lumina se scutură de frunze pe pământ/ şi înserarea din uitarea mea vine" şi încă, mai elocvent: "Gândurile sunt flori, iar gândirea este Grădina Eden". Nu ştiam cum să ne explicăm în legătură cu spiritul religios de care sunt impregnate "cugetările", acestea evoluând între livresc şi naivitate, lâfna protestantă, adică un fel de iritare fată de un virtual dezacord al nostru.
Cunoaşterea lui Dumnezeu , darşi altele sunt scrise cu intenţia de catehizare, în spirit sectant: "Cunoaşterea lui Dumnezeu nu line de multitudinea de forme propuse în numele Lui, căci asta era valabil în vechiul testament, ci în cunoaşterea cuvintului Său din Sfintele Evanghelii, aici întâlnindu-L pe Dumnezeu adevărat, care se înţelege numai în starea de îndrăgostire, că numai aşa se pierde orice urmă materialistă, care a alterat de-a lungul timpului credinţa oamenilor (s.n.). Nu, oare, !sus vorbeşte despre natura adevăratei credinţe în Evanghelia de la loan 4.23?" Pe aceste convingeri, întrelinute de o cugetare stimulată de medievalism formal se întemeiază acţiunea câştigării de prozelili, adică de credincioşi care ştiu sau sunt ajutaţi să scape "de orice urmă materialistă".
Maniera aforistică, spunem în treacăt, este improprie lui Constantin Oancă. Propensiunea sa spre acest gen e greşită, lipsindu-i nu numai concizia apoftegmatică ci şi conţinutul memorabil, adâncimea. De la Descartes încoace se ştie că omul se poate înălţa sufleteşte mai mult decât prin adevărul primejduit din toate părţile, prin virtuţile propriilor sale îndoieli. Să revenim. Gândurile sunt flori e o sintagmă siropoasă, considerată frumoasă în sine şi aşa a dobândit un nejustificat prestigiu în şcoală; dar extensia epidictică e greşită. "...gândirea este Gradina Eden" e o propoziţie ce dovedeţte erori fundamentale de gândire, limite de comprehensiune cu totul regretabile.
Edenul, Paradisul adică, ferit de orice determinism prectic care funcţionează în universul real, e o proiecţie ideală, o lume în care omul trăia în starea de fericire în afara categoriei cauzalităţii. În demonstraţie se strecoară şi ceva din spiritul filosofiei lui Feuerbach. Păcatul, simbolizat de mărul ispitei, numit şi mărul cunoaşterii a facut ca Adam şi Eva să fie alungaţi. Cunoaşterea înseamnă gândire, chin, şi e proprie numai omului, fiinţă imperfectă. Amintim observaţia lui Croce din Estetica lămurind una dintre circumstanţele poeziei arcadiene: "Omul, spre deosebire de animale şi zei, este osândit (sn.) să gândească". Gândirea este Gradina Eden e un nonsens şi considerăm că nu este nevoie de alte citate pentru a dovedi ca judecata e şubrezită de sofisme.
Dumnezeu a scris este un alt articol al cărui comentariu afortiori nu va ocupa mult spaţiu. Ideea pe care se întemeiază afirmaţia lui Constantin Oancă e falsă, pentru că Dumnezeu nu scrie. Dumnezeu e rostirea pură şi ca entitate absolută, mereu egală cu sine, are ca forme proprii de comunicare cuvântul rostit şi monologul. Scrisul (risc aici să deştept susceptibilităţi religioase) e diavolesc; e o invenţie de care omul are nevoie să-şi corecteze slabiciunile. Tablele lui Moise au fost dictate. Dumnezeu se manifestă spontan şi ca totalitate, în vreme ce scrisul urmează chinul gândirii, fiind analitic, deci mai apropiat de natura umană şovăitoare, găsind motive de fericire în propriile erori. Păianjenul în care mă prind eu (probabil păienjenişul), Răul e bun sunt două poezii situate în continuitatea acestor, să le numim pretenţios, eseuri de teodicee, amintite aici numai în măsura în care ar putea constitui un prilej de meditaţie.
Sub raportul expresiei, poezia e monodică, structurându-se în jurul unei idei grave, când nu ne aflăm sub impresia penibilă a unei dramatizări prozaice şi vulgarizatoare, practicată ca metodă în receptarea poeziei în liceele noastre: "Nu vine iubita la întâlnire /în poeziile lui Eminescu /şi el a venit în lume/ s-o ia cu el /dar ea a zis: deşi vorbeşti pe înţeles eu/ nu te pot pricepe./ Numai umbra ei este pretutindeni /şi înserarea - durerea pentru toţi poeţii" (De ce nu vine iubita la întâlnire?)
Am scris rândurile de faţă cu certa convingere că putem iniţia un dialog de idei, până în momentul când am cititversurile: "0 pasăre rătăcită în lumea asta/îmi tot dă târcoale /eu i-am făcut un cuib/dar ea nu se simte bine în el/ mai degrabă preferă (s.n.) să mă însoţească/ oriunde" (Pasărea care mă însoţeşte).
Pleonasmul, când trece în pagina scrisă - instrument tehnic de cenzură sui-generis - nu mai e o simplă inadvertenţă. Expresia incultă în cauză scăpând exigenţelor unui profesor, care întâmplător (s.n.) e de limba română, îmi strecoară în suflet temerea că, ocupându-mă de analiza volumului, am cedat prea uşor unei raţiuni concesive pe care numai o prietenie, fie şi în devenire, o poate explica şi pe care, această cronică sperăm nu o va împiedica să se dezvolte. Exprimăm totodată nu rezerva, ci dezacordul în legătură cu folosirea verbului a suficientiza, o invenţie care nu se explică prin indigenţa limbii ori complexitatea ideii, ci prin capcanele stilului facil colocvial.



Articolul complet il puteti citi in Revista Porto-Franco

Arhiva

Nr :
 


Statistici
Nr. afisari: 620842
Vizitatori: 29815
din data de: 15.06.2007
 

Album foto
 
Album foto
 

Selectie
Cauta dupa:


 

 

Revista Porto - Franco este membra a Asociatiei Revistelor, Publicatiilor si Editurilor - ARPE
 
©2007 - 2009 Revista Porto-Franco