REVISTA DE CULTURA A SOCIETATII SCRIITORILOR "C. NEGRI"
     
Cuprins
Sumar
In acest numar
 

Login
Nume : Parola:
Inregistrare
Am uitat parola
 

Porto-franco
Redactia
Contact
Comenzi
 

Autor: Mihai Visoiu


Localitate:
Tara:
Articole publicate in revista: 4
Detalii autor

PAGINI DUNĂRENE

ERA IUDELOR


De aproape trei ani încerc să transcriu o poveste, o carte căreia să-i dau literele necesare pentru a fi transformate în cuvinte. Cartea, de fapt, o am scrisă fără semnele care dau naştere vorbelor, mai corect spus faptelor şi trăirilor, a tot ce am pătimit în aproape optzeci de ani, când doar mort nu am fost şi, deşi sunt gata să plec spre garsoniera cu uşă în tavan, plătită de mult pe dealul Borei, darîncerc să nu mă grăbesc. Bunica, mai precis adevărata mea mamă, care m-a crescut, m-a apărat de foc, de copitele cailor şi coarnele vacilor din uriaşul grajd de pe Malul Roşu al Ploieştilor şi m-a scos cu banii ei din multe şi încurcate necazuri, arfi spus doaratât: Povestea o am în cap şi Dumnezeu abia aşteaptă să mi-o dicteze. Bunica nu le avea cu vorbele, la ea faptele contau. Dacă ar mai fi trăit, ar fi avut acum 125 de ani, dar a ştiut să piece, cum numai ea ştia, pe nesimţite, fără să supere pe nimeni, să deranjeze pe cineva. A avut, în cei 80 de ani pe care i-a petrecut cu bucurii, să le numeri pe degete, şi încercări cât cuprinde, una mai nemernică şi fără milă decât alta. A fost un fel de lov al unei mahalale în care gospodarii din această parohie a oraşului, Sfânta Treime, cunoscând oamenii, creşteau animale.
A avut noroc de bărbat adevărat care, se spunea prin împrejurimi, iubea caii ca pe copiii lui, atât cât a trăit. Într-o noapte, cu o săptămână înaintea intrării nemţilorîn Regat, pe la Lainici, în timp ce era cu iepele şi cei doi armăsari pe lucernă la Gara de Est, unde se termina Malu Roşu, i-au dat nişte tâlhari somnul de veci. L-au omorât ca să-i ia cheile cătuşelor cu care erau împiedicate cele patru iepe şi armăsarii. Lucerniera, în acea toamnă din 1916, a fost din belşug stropită cu sânge. Dacă bunicu', Gheorghe al Mihăileştilor, a fost înţepat în inimă de un tâlhar meseriaş în ale morţii, armăsarii i-au zdrobit ca pe ciorchinii de struguri pe trei dintre ei, că al patrulea a fost călcat de un mărfar care venea dinspre Moreni cu cazanele pline cu ţiţei, spre Vega, una din primele rafinării ploieştene. Cătuşele armăsarilor Zorilă şi Vifor le-a scos, după înmormântare, unchiu' Gogu, care abia trecuse în clasa a treia. S-a zis până târziu că unchiu' Gogu era simţit nu numai de cai, darşi de vacile şi bivoliţele din grajd, care-şi umflau nările când intra printre ele.
Bunica a rămas văduvă cu patru copii, unul mai mic ca celălalt, cu o avere despre care cârcotaşii, chiar dintre neamuri, mârâiau că se va alege praful după moartea lui Gheorghe. Dar mama, că aşa i-am zis bunicii de când am spus întâia dată acest cuvânt, bisericoasă cum era, răspundea celor care o întrebau cum se descurcă: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce".
A avut noroc şi de oamenii din curte, aduşi din partea Făgăraşului, pe care, practic, îi luase de suflet, slugile, cum îi „frigeau" în vorbe unii din partea locului, care nu se ajungeau la ce nevoi aveau. Când se trezeau ai casei, bunica şi copiii ei, erau sătui de muncă. Că Dumnezeu a avut-o sub aripa lui şi n-a căzut răpusă de necazuri, o dovedesc cele întâmplate prin 1926. Avea, la locul dinspre Băicoi, unde punea porumb pe cele cinci pogoane, din cele zece avute ca zestre, la praşila a doua, unul dintre băieţi, care ducea rândul and cu sapa mai bărbăteşte, a văzut că sare din pământ „apă neagră" groasă, care mirosea a gaz. Bunica, care tocmai venise cu mâncare pentru cei aflaţi la praşilă în câmp, a început să plângă, văzând cum curgea păcura printre rândurile abia săpate. Şi-a strivit cu ciudă lacrimile şi după ce a zis „aşa a vrut Dumnezeu", a pus mâncarea în străchini, pâinea caldă tăiată felii groase şi ulciorul mic cu ceaşca de pământ alături pentru ţuică, s-a urcatîn şaretă şi a plecat glonţ pe calea Câmpinii spre Ploieşti. Până la tribunal, unde-l avea ca sfetnic pe bătrânul avocat Caragiu, macedonean venit, încă din secolul trecut, în Prahova, să-i spună ce necaz a dat peste ea. A avut noroc să-l găsească tocmai când se pregătea să piece acasă. I-a spus dintr-o suflare despre ce este vorba, în timp ce-şi strivea lacrimile cu colţul basmalei.
Machedonul, care era considerat avocatul nedreptăţiţilor, i-a zis: „Coană Păună, nu mai plânge. Ai dat peste o comoară". S-au întors la locul cu pricina şi, după o atentă privire la ţiţeiul care de acum băltea, au plecat. Pe drum, avocatul i-a spus doar atât: „Să nu cumva să vinzi locul, chiar dacă îti vor da de o sută de ori mai mult decât este acum pogonul. Te-a miluit Dumnezeu că a văzut că ai răbdat la încercări".
De la izvorul acela de apă neagră şi groasă, viaţa celor din curtea bunicii s-a schimbat. Avocatul i-a făcut contractele cu Societatea Româno-Americană, care făcea prospecţiunile şi începuseră forarea de sonde. Curgeau banii în contul de la Marmoroş Banc şi creşteau de la o lună la alta. A mai cumpărat douăzeci de pogoane la Movila Vulpii, dincolo de Crângul lui Bot, şi să vezi dandana, şi acolo a crescut pădurea de sonde.
Deşi casa era una dintre cele de care să nu¬ţi fie ruşine cu ea, a tocmit antreprenor, un italian, unul Tomazini, cu al cărui nepot am fost coleg în primele patru clase la domnul învăţător Diaconeasa, de la şcoala numărul doi de băieţi. Domnul Diaconesa ne-a învăţat până înaintea vacanţei de Crăciun din '47. Când am revenit la şcoală, după Bobotează, în locul dumnealui a venit la catedră o doamnă, o basarabeancă frumoasă rău. Pe peretele de care era sprijinită tabla nu mai era tabloul cu regele Mihai. Rămăsese un dreptunghi mai alb, mult mai alb ca pereţii afumaţi şi nemaivăruiţi de mult.
Acasă, la bunica, deşi era iarnă, italianul, care voia să arate la toţi ce poate, ridicase o clădire ce făcea umbră peste trei case, atât la răsărit, cât şi la apus. Casa, în stil brâncovenesc, cu galerie largă cu stâlpi rotunzi, cu partea de sus în semicerc, ce se înnădeau unii din alţii. Grajdul a fost mutatîn adâncul curţii, spre grădina Jidăncii, către Moş Crăciun. Curtea a fost pavată şi s-au forat două pompe din care se scotea apă la mână. Apa pentru animale se punea direct în jgheaburi şi vacile, când veneau de la păscut, erau aduse la grajd pe rând, să nu se împungă.
Pe băieţii şi ardelencile din curte tot bunica i¬a căsătorit. Le-a dat câte o mie de metri din locul de la Gropi, de pe Rubinelor, unde le-a făcut case cu două camere şi antreu, iar alături bucătărie de zid cu o magazie pentru lemne şi beci pentru ceapă şi cartofi, bulion, murături, butoiul cu varză la murat şi cazanele cu carne şi cârnaţi prăjiţi la untură. Bunica i-a cununat, cu unchiul Anghel, băiatul cel mare, care avea cinematograf, şi m-a declarat pe mine la primărie după o săptămână de la naştere că, de!, eram primul lor nepot. La nuntă, le-a dat tinerilorînsurăţei şi o viţică gestantă, să aibă lapte pentru copilul ce se va naşte.
Şi mergeau toate atât de bine încât străbunica Zoiţa, mama bunicii Păuna, de multe ori zicea că nu-i a bună cu atâta bogăţie. Şi tot ea zicea: „Păună, cumpără nişte icoane bătute în argint pentru biserica noastră, Sfânta Treime, şi pentru mănăstirea de la Ghighiu şi mai dă şi la aide Fechete şi la Babani, la Crăciun, câte o jumătate de porc, să simtă şi ei în casă miros de cârnaţi şi sarmale. Dă, Păună, că Dumnezeu ţi-a dat din plin. Nu fi cârpănoasă, că nu ştii ce vremuri vin şi războiul se apropie. CA ACOLO UNDE PUN NEMŢII PICIORUL, PACEA SE DUCE".
Ce presimţiri o fi avut bunica Zoiţa, nu ştiu de unde veneau, dar ce a prevestit ea s-a adeverit în următorii zece ani. Adică, din '45 şi până în '52, când în grajd n-a mai rămas nici o baligă. Dacă în '42 au fost rechiziţionaţi doi cai şi o pereche de boi pentru armata mareşalului, din toamna lui '44 până prin '55, ruşii au tras cu grebla. Au luat în fiecare săptămână câte ceva, încât de Crăciun grajdul era pustiu. Noroccă Ştefan al lulianei, care avea vaca fătată, ne aducea din două în două zile câte doi litri jumate de lapte în cutia de tablă emailată pentru masca de gaze. Mămica, acum, întorcea vestoane şi pantaloni militari, că rochii de mireasă nu mai avea pentru cine face. Femeile tinere umblau cu basmale negre, îmbrobodite şi întăciunite pe faţă de frica ruşilor.
În casa mare a bunicii, în camerele din faţă, de la drum, ce le botezase unchiu' Anghel, şi care avea scările prin grădiniţa de flori, era încartiruit un doctor rus, cu nevasta, care s-au dovedit oameni cumsecade cât au stat la noi, iarnn celelalte camere, cu scara în curte, erau stăpâni doi comisari, unul rus şi celălalt basarabean, care era tălmaci şi care, după ce vorbea celovecul, ne zicea ce a spus. Când îi vedea bunica intrând cu ciubotele lor, nişte cizme lătăreţe şi cu potcoave de oţel, fără să se şteargă pe preşul de la intrare, călcând peste parchet şi covoare, i se punea pe inimă.
*
Încerc să intru în craterul vulcanic din era ludelor şi din ce simt că mă apropii văd că am rămas tot mai departe.
Acum mai bine de două mu i de ani, Dumnezeu l-a trimis pe lisus Hristos printre pământeni. Văzând ce se petrece printre oameni, Atotputernicul a simlitcă trebuie făcut ceva pentru potolirea războaielor care treceau prin foc şi sabie udând pământul Cu sânge şi stingând vieţile precum lumânările Cu fitilul de aţă. Pildele Mântuitorului au trecut, precum razele soarelui, de la un sat la altul, de la o Wire la alta, făcându-i pe oameni să se întrebe de ce se omoară unii pe allii, că fiecare are părinţi, solie şi copii, că până la încrucişarea săbiilor, suliţelor şi iataganelor nu s-au văzut. Ba, mai mult, unii dintre cei înjunghiali Cu săbiile şi iataganele semănau Cu unii dintre ai lor, din trupele lor, ba chiar cu vecinii şi neamurile lor.
Simlind marii conducători de oşti că ura sădită în rândul soldaţilor înCepe să se ofilească, au trecut la cercetarea cauzelor. Aşa au aflat că pe pământ se află fiul lui Dumnezeu şi minunile făcute de el schimbau mersul tăvălugului barbar. S-a dat zvon în cele patru zări că cine V prinde sau poate spune unde se află lisus va primi 30 de arginţi. Şi cum lisus nu umbla singur, fiind mereu înconjurat de discipolii săi, care, la rândul lor, făceau minuni, sădind credinţa, s-a găsit unul căruia zornăitul arginţilor i-a trezit lăcomia, simlire ce a premers trădării. Şi aşa a fost prins, răstignit şi îngropat. A treia zi, vrând să se convingă că lisus se află în mormânt, iudele şi tâlharii, aide Baraba, au simlit şi ei minunea minunilor. Mântuitorul nu mai era şi mormântul era gol. Dumnezeu îşi luase fiul la ceruri. Ba, mai mult, l-a lăsat în voia soartei pe luda. Din păcate, credinţa în Bunul Dumnezeu s-a tot răspândit, dar, odată Cu ea, şi ludele, neghina ceîneacă grâul.
Din era bronzului, până în orânduirea sclavagistă, feudalistă, capitalistă şi socialist- comunistă, s-a ajuns la cea mai perversă eră: Era ludelor, unde fiecare ludă are ciracii săi, ticăloşi şi nemernici, mad scamatori şi iluzionişti, trişori perverşi, mincinoşi în gura cărora adevărul a fost făcut una Cu pământul, de când au spus cuvântul mamă. Ei au în Wile lor, pline de sânge din tălpi şi până în creştet, criminalii cei mai odioşi, tâlhari şi netrebnici incestuoşi, plini de toate bubele rele existente pe pământ. Dar ce este cel mai gray e că s-au înmullit, precum păduchii în tranşeele soldaţilor îngropaţi de vii. Vânzătorii de neam şi de lard, cărora li s-au smuls inimile, conştiinţele şi tot ce poate fi numitomenesc, sunt mai răi decât hienele lacome şi hapsâne, ce simt bucuria crimei şi a sângelui victimelor lorAceşti indivizi formează batalioanele ce lasă în urmă cenuşa caselor, sângele şi vaietele schingiuiţilor. Lichelele mârşave au ajuns justiliarii care au umplut puşcăriile şi ocnele unde sinuciderile delinuţilor au devenit cotidiene, naţionalizând tribunalele să fie ale lor, procuraturile de orice fel să fie ale lor, securiştii de toate categoriile, poliţiştii şi jandarmii să asculte numai de ei, guvernele şi parlamentele să execute ordinele lor. Ei au aplaudacii lor, au pupincuriştii lor, au televiziunile lor, au ziarele lor, câte au mai rămas, şi au decretat că şi lam, lam care n-a fost niciodată a lor, le apartine şi pot face ce vor cu ea.
În '39, când Hitler avea, oricum, mai mulţi ani la conducerea Germaniei de acum naziste, nu era considerat un dictator cum este sasul nostru. De altfel, toată lumea se întreabă de ce n-a plecat odată cu părinţii şi sora lui în Germania, unde salariul unui profesor de fizică, la orice liceu sau postliceală, ar fi fost de patru-cinci on mai mare decât câştiga el în România la acea dată, cu meditaţii cu tot.
Acest cancer, cangrenă, pecingine, 'tie şi tot ce este mai malefic pe pământ trebuie stârpit. Oameni buni, câţi mai sunteti, treziti-vă!



Articolul complet il puteti citi in Revista Porto-Franco

Arhiva

Nr :
 


Statistici
Nr. afisari: 620833
Vizitatori: 29815
din data de: 15.06.2007
 

Album foto
 
Album foto
 

Selectie
Cauta dupa:


 

 

Revista Porto - Franco este membra a Asociatiei Revistelor, Publicatiilor si Editurilor - ARPE
 
©2007 - 2009 Revista Porto-Franco