POETI DUNARENI

VALERIU GORUNESCU – 90

Stăruință
Chiar dac-am plans și-am sângerat sub cere-
atâta gingășie și sfială
în orice vrej, în orice ram stingher,
și-I o risipă fără socoteală
de frunze, de petale și pollen,
că niciodată inima nu-i goală :
o umple-al cutezării vast refren.
Trăirea-aceasta-n trunchiuri și vertebre;
această măcinare-a mea în timp:
în zile, nopți, - ca pielea unei zebra
tărcată-i vremea-n mersu-I fără schimb!
iar clipa mea, ardoare și osândă,
foc spiralat desprins din galaxii,
se-ntrece cu omida, stă la pândă
în crivățul acestei mari vecii.
Îmi taie respirația și-mi arde,
de duioșie orice fir
de-otravă; cucuruzu-n halebarde,
cireșii cu carmin prin crengi subțiri.
Oceanul vârstei zarea-nvlburează,
E cald și darnic anotimpul viu.
Neadormit, în limpedea amiază,
De-același leat cu florile mă știu.

Până la nisipuri

Plimbarea mea de jos, din ierburi.
Mai jos decât atât, carnea nu știe.
Ce doare așa; raza din creier,
sângele din inimă, ce doare așa?
E o suferință de artere subțiri,
prea subțiri ca să fie înțelese de râuri:
și ele curg ude, umede,
dar fără lacrimi.
Să fie răurile lacrimi ale pământului?
Numai eu tremur, însingurat,
istovit
de căutarea mutului cu aură:
- Mă auzi, tătucule pitit după munți
după deșerturile inimii, dezolante?
Și răspunde astrul doar, cu un nor
de nisipuri.

Baladă cu pini

În umbra pietrificată a pinilor
e o neliniște aurie, ca un creier încâlcit,
ca iederea spânzurată pe zid.
Vin curtenii cu pași de ninsoare,
închid chioșcul unde vara plânge Tristan
spânzurând de o panglică fumurie.
Un duh medieval suflă în făclia din turn.
Aud aplecarea în moarte a crengilor,
crucea plutitoare a cocorilor întârziați.
Pelerina mea de truver,
strânsă inutil împrejurul coastelor,
vântul o sparge ca pe o ceață,
la răspântii o sfâșie păsări de pradă.
Lăsată în cuierul castelului vechi,
furnici și coropișnițe
i-ar complica țesătura,
E o neliniște de Rutebeuf;
Toți curtenii cu pași de ninsoare
Au murit în pivnițe.
De aceea e tot mai răcoare
o răcoare de tablouri vechi
și armuri:
Voi mai putea pe mine să mă-ndur?

Liniștea lacurilor

Nu mă rușinează decât ochii mari ai lacurilor:
ei parcă văd mai departe cerul.
Să fie toată liniștea în curajul de a contempla,
cu pupila larg deschisă, eterul?
Și câmpul ce face semne cu degetul lung al plopilor
e mairudă decât mine cu zările.
Dacă m-aș putea înălța dincolo de clipa ce trece,
i-aș îndrăgi și eu, trecerii, mările.