INTERVIUL PORTO-FRANCO

Paul Sân-Petru: “Într-o viata merita sa faci cât mai multe”

N.O.: Cum a fost cu parasutismul?
P.S.: La Liceul “Vasile Alecsandri” se faceau cursuri obligatorii de ALA, adica de Aparare Locala Antiaeriana. Orice scolar facea aceste cursuri ALA. Nu-mi placeau dar trebuia sa ma duc, puneau absente. La un moment dat, cine voia sa mearga la parasutisti, sa faca scoala de parasutisti, era scutit de ALA. Eu, cu niste îndoieli, bineînteles, am început sa ma duc la cursuri. Aveam 16 ani, eram minor, si trebuia consimtamântul parintilor. M- am dus si m-am gândit ca parintii îsi vor da consimtamântul, pâna la urma. Tata stia ca ma duc, tatei i-am spus, nu si mamei.
N.O.: Mama era împotriva?
P.S.: Tata a tacut când a fost discutia în familie, mama nu, era vadit împotriva. Eu m-am dus, totusi, vreo doua saptamâni, trei. A venit tata la liceu - el umbla cu cititul apometrelor si cu carnetelul -, trece prin curtea liceului, eu eram în recreatie. Era cam sobru, asa... “Ce faci”, ma întreaba. Eu îmi zic “Cred ca a fost pe la cancelarie si a vazut notele” - aveam 4 la matematica, 3 la fizica -, când l-am vazut sobru asa. Si tot sobru, zice: “unde sunt actelea alea?” Eu m-am gândit ca vrea sa le rupa, mai stiu eu! Eu le-aveam la mine, nu le mai scosesem din geanta. I le dau... si le-a semnat. Si a plecat. (Întrerupsesem doua saptamâni, m-am gândit: pentru ce sa ma mai duc degeaba, daca nu îmi semneaza actele, sa pierd timpul.) Dupa doua saptamâni, deci, m-am dus din nou. Colegii te arunca în aer... se bucura. A venit ziua primului salt. I- am spus lui tata, complice cu sora si cu mine - numai mama, saraca, nu stia -, ca sunt al treilea în coloana, sa fie atent când apare al treilea punct negru pe cer, când îl va vedea înseamna ca eu sunt. Si, dupa salt, ei s-au dus acasa. Eu am mers la careu sa dau raportul. Culmea e ca , mama venind de la tara, încarcata - cobora la Filesti si trebuia sa mearga prin vie, cald, vara - si s-a asezat sub un nuc, în iarba. Se uita în sus si printre frunzele alea se vedea cum planeaza avionul ala si când încep salturile zice: O, Doamne, ce bine ca nu e si al meu pe acolo! N.O.: Asta v-a povestit dupa aceea, când a aflat.
P.S.: Da. Dupa care, vine acasa, portile încuiate, a chemat un copil sa sara poarta si sa o descuie, dar era închisa si usa de la casa si a adormit pâna la urma pe un sezlong în curte, sub un cires. Au venit acasa tata si cu sora-mea, moment în care îi întreaba: “Dar unde e Paul?”. “Eh, a mai ramas sa vorbeasca cu niste prieteni, spune tata - eu eram la careu, na. Si a ramas aaa. Si am luat brevetul de parasutist, carnetul de zbor si insigna de parasutist pe care eu o puneam în piept si o scoteam când ajungeam acasa. Asa o saptamâna, pâna când, într-o zi, am uitat sa o iau din piept. Cica: “dar ce e prostia aia la tine, acolo?!” A, zic, mi-a dat-o Fani sa vad si eu cum e cu insigna, daca nu am avut parte. Dupa vreo trei zile întâlneste un vecin: - Madam Cioriciu, madam Cioriciu, felicitari, felicitari!
- Pentru ce felicitari, întreaba mama.
- Pentru Paul, pentru Paul.
- Ce pentru Paul?
- Pentru acolo.
- Unde, bre, acolo?
- La parasutisti, era primul, era primul! (Eram al treilea) - Ei, da, tineretul, ce vrei sa-i faci - mamei îi era rutine sa spuna ca nu stia. Vine tata acasa si mama: “ma, criminalule! pai daca murea!”, iar tata: “ai vazut ca n-a murit?! si eu m-as fi dus daca puteam!”. Asta a fost episodul cu parasutismul.
N.O.: Si facultatea? Cine a ales-o?
P.S.: Dar tu stii de toate! (râde) Mie îmi place muzica, facusem si un cvartet, aveam abilitati... dar... Am terminat liceul si mama m-a întrebat: “si ce faci acum?” Eu zic: “la facultate!” “La ce”, zice mama. “Pai, la filosofie, la filologie, la conservator, poate...”, zic eu. “Ce face?? La medicina!” - mama. “Îi frumoasa, dar, uite, mie îmi place...” - Mama era un fel de madame Thatcher – “Mai, daca nu te duci la medicina, nu mai esti copilul meu, pleci de la casa mea!” Si a trebuit sa ma duc la medicina, dar nu mi-a parut rau pentru ca e foarte frumoasa cu toate mecanismele fizice, chimice, biochimice, care sunt fantastice.
N.O.: Deci cu timpul a început sa va placa. P.S.: Da, mi-a placut.
N.O.: Si cu muzica cum a ramas? Ati mai cântat? P.S.: Dupa ce m-am dus la facultate, aveam exercitiu cu colegii din cvartet si cântam prin camin. Se mai luau baietii de mine: “Hai bai, Paganini, iar ai început?! Tu ti-ai dat examenul azi, dar noi avem mâine!” (râde din nou) Ma urcam în pod si cântam pe acolo, sau chiar pe camin la Podul Izvor. Era galagie acolo în intersectie la Podul Izvor, treceau tramvaie, masini multe, nu se auzea nimic, dar când era liniste si era stop la semafor se mai auzea si se minunau oamenii: ce-i cu nebunul ala acolo! Faceau la noi repetitii si cei din orchestra medicilor si - eu tot cântând pe acolo - ma aude cineva, ori le-o fi spus careva de mine, ca vin si ma întreaba: domnule Cioriciu, nu vreti sa veniti la noi la orchestra? Si am intrat în orchestra medicilor, unde am stat pâna am terminat facultatea.
N.O.: Regretati vreodata ca nu v-ati tinut de muzica mai serios, ca nu ati profesat în domeniu?
P.S.: Nu pot sa regret, pentru ca tot ce am facut mi-a placut. Într-o viata merita sa faci cât mai multe, sa cunosti cât mai multe, sa stii si efortul celui care compune muzica, sa stii si efortul si stiinta celui care te face bine - de ce te face bine, cum. Toate meseriile sunt interesante.
N.O.: Si totusi ce va aduce mai multa împacare, multumire?
P.S.: Sa stii ca uneori se amesteca singure. Daca ma asez la masina de scris si îmi vin în minte, în momentul acela, niste note musicale, le notez. Am publicat muzica pentru copii, întâi, pe când eram student cu versurile mele. Mai recent, dupa 2000, am scos o carte în colaborare, compozitii de-ale mele plus alte compozitii de-ale unor prieteni, în total 34 de compozitii acapela.
N.O.: Când ati început sa scrieti poezie?
P.S.: Cam pe la liceu, prin clasa a VIII-a – a X -a, sa zic asa. Paul, Lica si Petrica, un trio care faceam literatura si ne-am profilat mai mult pe teoria literaturii, mai ales versificatie, tropi, ritm, rime, tot ce tine de teoria literaturii. N.O.: V-ati influentat atunci unul pe altul? Atunci v¬ati apucat împreuna de poezie.
P.S.: Atunci.
N.O.: Nu v-a insuflat niciun profesor interesul pentru poezie?
P.S.: Un profesor am avut care mi-a insuflat interesul pentru poezie, profesorul Grigoras. Dar, ne jucam. Scriam poezii, unul într-o parte, altul într-alta, ori pe teme date, ori pe tema libera.
N.O.: Un fel de atelier...
P.S.: Un fel de atelier, da. Si dupa ce terminam de scris poezia, le citeam fiecare si le comentam. La un moment dat ziceam în una din poezii “eternitatea suge laba precum ursul” iar colegii mei se minunau de ce am putut scrie. Dupa aia am aflat ca asta este o teorie esoterica în care un sarpe îsi înghite coada continuu si continuu se regenereaza si e nemuritor, simbol al eternitatii.
N.O.: Ce scoala ati facut?
P.S.: Am fa cut scoala primara la Scoala Germana, pe strada Garii, unde e acum Scoala Speciala “Emil Gârleanu”.
N.O.: Cum era atmosfera la Scoala Germana? P.S.: Foarte frumoasa.
N.O.: Nu era stricta, dura, asa cum am putea banui dupa faima pe care o are educatia germana?
P.S.: Nu. Dar dupa vreo trei saptamâni m-am dus la mama si i-am spus ca nu ma mai duc la scoala. “De ce”, zice mama. Pai daca nu înteleg nimic!
N.O.: Se preda numai în germana?
P.S.: Numai în germana, pai eram cinci români si restul nemti.
N.O.: Înseamna ca acum vorbiti germana fluent. P.S.: Ma descurc în germana, franceza, rusa.
N.O.: Un eveniment care v-a marcat în perioada cât ati fost la Scoala Germana?
P.S.: M-a calcat o masina. Când am coborât din tramvai, am ajuns sub rotile unei masini. Era pe timp de razboi. M-au cautat mama, tata. Mai era si un vecin care se dusese la mama sa îi spuna ca m-a calcat o masina si ca sunt cu toate matele pe afara. M-au cautat pe la toate spitalele ca pâna la urma sa ma gaseasca la Spitalul Militar pentru ca masina era militara. Am stat vreo trei saptamâni atunci în spital.
N.O.: Ca medic, chiar daca generalist, ati fost pus în fata unor situatii limita?
P.S.: Sigur ca da. Am fost odata chemat de o doamna a carui barbat daduse cu ciocanul într-o bomba care explodase. M-am dus sa vad ce pot face. De curatat rana nu puteam, curgea sângele continuu. Am chemat salvarea si m-am dus cu pacientul la spital. A trait.
N.O.: Viata de medic v-a îndepartat de Dumnezeu, sau v-a apropiat?
P.S.: M-a apropiat sa vad cât de minunat este construit omul. Sunt unele lucruri pe care omul nu le poate întelege.