PAGINI DUNARENE

Sunteți din Odessa?
(fragmente de roman)

Sunteți din Odessa?” l-am întrebat. „Da, de la Spitalul Nazaret”. „Și... ați fost la Operă?” „Da, am fost...”, zice. „Stalin știe că eu am deminat Opera?”... Efectul a fost că m-au scos de acolo și m-au readus la Securitatea din Galați, unde am mai dormit o noapte, după care m-au și eliberat. Dar știam că tot timpul sunt urmărit.” Acestea au fost faptele lui. „Opera” urmașilor este să i le recunoască. Dacă în România, actul de curaj al ofițerului român, care a salvat clădirea Operei din Odessa, a fost cunoscut de superiorii și camarazii săi de arme, și apoi „uitat” repede de comuniști, de partea cealaltă a baricadei nu numai Stalin nu a știut (sau i s-o fi spus?), dar nici odessenii nu știu cui datorează privilegiul de a vedea „Lacul lebedelor” în aceiași splendidă clădire de dinainte de război. Plăcuța modestă amintește de „un român”. Dar în ce împrejurări, cine și, mai ales, cu ce preț și-a riscat viața pentru ca această bijuterie arhitectonică, aparținând patrimoniului universal, să dăinuiască?... Răspunsul îl găsim aici, în aceste mărturii sui-generis, ca și în cele rămase în cărțile de istorie adevărată. Poate că viața noastră nu se termină cu ultima suflare de ușurare sau de regret, cineva v-a decide că acest om merită într-adevăr recunoștință, măcar post-mortem, și memoria lui va fi restabilită.” Și câte fapte ca acestea or mai sta acoperite de întunericul de nepătruns al necunoașterii istoriei adevărate a românilor. Tata și cu alți câțiva soldați, în toiul nopții, au reușit să suprime paza, ajutați de câteva furci rămase în bălegar, iar acest trădător basarabean zăcea afară într-o baltă de sânge, împușcat în fese. Tata l-a tratat și salvat pe acest gunoi de om, o mocirlă de baligă puturoasă rău, un om, care apoi a tras în ei, dar nu i-au nimerit, îi tremura mâna și lui de nemernicia făcută. Astăzi unii ne acuză că i-am abadonat, dar uită să privească sub bălegarul grajdurilor pe care le-au construit, fără frică de Dumnezeu, peste cei care au murit tineri ca ei să fie liberi, să poată plânge măcar în limba lor. Aceia erau părinții noștri! Iar trădarea a fost și mai este practicată de foarte mulți basarabeni, istoria trebuie s-o știe, noțiunea de patrie are mai ales răspunderi, ea nu este o speculație a unui fapt banal, oarecare, ea a fost o realitate rușinoasă a unei părți a României pe care trebuie să ne-o asumăm, neuitând însă să spunem acestor lucruri pe nume, pentru ea doar s-a murit, au rămas cu gura în țărână atâția oameni, clar și răspicat, să știe toată lumea că istoria nu iartă aceste fapte niciodată, pentru ei au murit atâți copii de-ai noștri, care i-au cosiderat români adevărați. Din păcate se corciseră prea rău, nu mai erau români, erau doar niște lepădături nenorocite! Mulți dintre ei ne-au fericit apoi pe post de delatori, veniți la noi acasă ca să ne educe, angajați la N.K.V.D., G.R.U., sau mai recent la K.G.B. România s-a umplut de acești delatori și îndrumători spre marxism, care erau români moldoveni și nu ruși, nu iar mai răbda pământul! Au murit atunci în aceste grozăvii nimicitoare mii de oameni tineri din acest mare oraș port de pe Dunăre, ca și din toată lunca de sud a Siretului, zguduită și ea zilnic de știrile telegramelor foarte urgente, sosite una după alta, care vesteau moartea copiilor lor, plecați din frumoasele noastre sate de pe Prut și Siret, în care trăiau urmașii răzeșilor temuți de demult ai Moldovei române, cei care nu sŹau lăsat niciodată ocupați de către cineva în atâta istorie, indiferent cum i-au chemat, cei care n-au suportat niciodată umilința și rușinea cotropirii, sau ropotul insultător și dezonorant al cizmei învigătorilor. La noi nu este bărbat care să suporte rușinea jugului străin, mamele noastre ne-ar renega și nu ne-ar ierta niciodată. Bătrânii aceea neluați în seamă de nimeni, abia când își puneau vechea bonetă soldățească a oștirii române pe capetele albite prea devreme, redeveneau, ca prin farmec, ostașii neînfricați de altădată, straja hotarelor țării, peste care nimeni nu putea trece nepedepsit. Privindu-i înțelegeai repede de ce patria este mereu sacră și v-a rămâne așa mereu, pentru că sub pământul ei sau dus, din timp în timp, toți cei care au iubit-o! Am auzit recent o altă părere, a unui tânăr istoric foarte talentat, care persifla, ca toți cei tineri de azi, acel amurg al sufletului nostru de oameni trecători pe pământ, atunci când istoria devine lacrimă și când timpul se condensează brusc, obligându-te să-ți amintești că și tu vei muri. Era foarte tare impresionat de istoria cea doctă, care sforăie sute de date sterpe și glazurate cu arhaisme, de efect oratoric și patriotard și care lui i se păreau a fi fost formidabile dovezi de cultură. L-am privit cu multă înțelegere și chiar cu dragoste, se vedea că el nu a aflat poate, din cursurile academiilor docte, că istoria adevărată și formativă este doar cea care doare, iar durerea ne obligă, din când în când, la câte o lacrimă de durere, omenească. Memento mori... Acea lacrimă nu este deloc o dovadă de slăbiciune, ci este doar o dovadă certă că trăim uneori mai intens și încă mai funcționează acea supapă a creierului, încinsă la roșu câteodată, care este inima caldă din noi, tocmai acea componentă misterioasă, care ne face să ne apropiem uneori de inefabil și de sublim, acea parte a noastră, dăruită de Dumnezeu, care este mereu candela izbăvirii noastre și șansa de a rămâne buni. Noi avem nevoie să știm istoria cea care ne doare de milenii și este foarte bine dacă vom ști să ne plângem morții. Doar la flacăra sacrificiului lor sublim se mai poate spera că, într-o zi, vom ști cu toții să obținem lama de oțel dur, care să taie și să curețe radical cangrena neamului nostru. Păcat că el nu avut șansa să vadă această istorie trăită, lângă el, în toată revărsarea ei temută și netrucată deloc. Istoria, îți spun ție, dragul meu prieten, nu este un cavou luxos plin de medalii lucitoare și de fapte sforăite pe nas, pentru plăcerea caselor domnitoare sau a plebei electrizate, de către vre-un Savonarola, ea trebuie să ne ajute mereu nu să acumulăm vrajbă, ci dimpotrivă. Mai are timp prietenul meu să afle că oamenii, nu sunt impresionați foarte tare de cifre, ei răspund mai pozitiv doar la emoțiile reale și profunde, care și scot trăirea lumii din banalitatea bunăstării. Acele emoții compun filonul de patrimoniu al istoriei unui popor. Și doar acele emoții, pentru care adesea curg fluvii de lacrimi, pot salva omenirea de alte șuvoaie de lacrimi. Un bătânel slăbuț, uscat de ani și cam deșirat, cu părul albit și cu sprâncenele sure și stufoase, căzute pe ochii scânteind albastru, cu mustața albă tunsă scurt și cam zburlită, îmbrăcat în matia albă a Ordinului Mihai Viteazul, pe care licărea o superbă cruciuliță albastră, purtând sub brațul încă vânj os o cârj ă înaltă din lemn de stej ar, care-i înlocuia piciorul drept, retezat de o schij ă mare de obuz sub genunchi, se depărta așa ușor câțiva pași și dădea un ordin dur și sec, fulgerat din fundul plămânilor: Găăăăărzi, v-aliniați! Găăăăărzi..., dreeepți! Pentru onor înainte..., prezentaaaați arm’! Și întregul cimitir al eroilor parcă se pietrifica instantaneu, iar peste tot cerul fumuriu al Galaților, aflat sub mitraliile picăturilor de ploaie, timpul își pierdea cred, în acele momemte, semnificația raportată la oameni. În mod ciudat și păsărelele, ușor agitate printre crengi până atunci, păreau a înțelege bine de ce câteodată în viață oamenilor nu le mai pasă nici de timp și nici de timpuri, și atunci se instalează clipa aceia care te predispune la supremul sacrificiu, făcut în slujba celor pe care îi iubești totdeauna profund. Preț de câteva secunde bune șirurile strânse ale veteranilor marii conflagrații mondiale parcă împietreau și ele, într-o nemișcare care semăna cu veșnicia, iar steagurile lor țesute din mătasea grea, putezite de gloria timpului, printr-o scurtă mișcare de ceremonie își coborau fruntea în țărâna patriei, pentru care generații întregi de oameni bravi ai acestui chinuit pământ, generații cu dragoste de țară, muriseră în cel mai desăvârșit și stupid anonimat, sub fruzișul codrilor, sau sub floarea albă a livezilor de acasă, sub care pâmântul nostru tocmai se trezea la viață, trimețând în văzduh aburii șovăitori și molateci ai primăverii! Dangănul clopotului, de la capela cimitirului, se auzea departe, ca dintr-o întâmplare oarecare, tânguindu-se cu sunetul grav și pierdut peste orașul nostru, limba lui de fier era lovită probabil de vântul abia trecut prin stepă, sau era chiar Crivățul de toamnă, vântul care începea să treacă grăbit peste tranșeele pline de morți și peste toate gropile comune, uitate în văile Basarabiei române... Un ropot scurt, soldățesc și un zvâcnet al brațelor de cătane experimentate, aducea pe loc în fața fiecărui veteran, câte un baston de nuc în loc de armă, acel baston care, de când sau întors sfârtecați de pe front, le sprijinea zilnic infirmitățile războiului și cu care onorau acum, cu demnitate, memoria camarazilor, lăsați ca jertfă pe câmpurile de onoare ale patriei, camarazi pe care țara cea nouă îi uitase cu imbecilitate. În pas molcom și cumpătat bătrânul și bravul colonel erou își privea mândru trupa vânturată de război, cea lângă care înfruntase de atâtea ori moartea crudă, iar acum îi saluta din străfundurile sufletului lui de om, încercat crunt de viforul groaznic al războiului, cu o profundă admirație pentru patriotismul, bărbăția, caracterul și dârzenia cu care ei, toți acești combatanții, înfruntaseră timpurile ticăloșite ca și pe oamenii care le deserveau, apoi depunea aproape sfârșit, încet și ceremonios, la căpătâiul eroilor neamului o coroană, întotdeanuna din tufănele galbene, prinse pe un suport arămiu de viță de vie, din fosta podgorie a Fileștiului. Și apoi ochii lui de vultur bătrân străluciau o clipă, prinși instantaneu de curcubeul din bobița unei lacrimi, plecate din suflet!... Își reamintea pe loc toți camarazii tineri căzuți la datorie. Je me souviens! (Eu îmi amintesc!) „Să privești spre trecut este o modalitate/de-a săpa în direcția izvorului,/dar nici un suflet n-are buze/spre a face să se ivească apa./ Nu ne rămâne, în consecință/decât a face să ni se declanșeze lacrimile./Ele singure dau temeiul durerii/și disipează iluzia.”
Dragii mei camarazi, vitejii și neînfricații mei ostași, iubiții mei prieteni veterani, vă vorbește iarăși, ca-n fiecare an dealtfel, atâta cât ne v-a mai ține Dumnezeu încă vii, comandatul vostru bătrân, cel care vă prețuiește azi atât de mult, doar cu voi am stat eu sub gloanțe tot războiul, cu voi am văzut moartea în fiecare zi, cu voi și pentru patria română am străbătut eu mii de kilometri, sub bombardamente grele, ne-au murit atunci părinții, ne-au murit frații, ne-au murit prietenii, au murit atâția dintre noi! Pe toți îi vom revedea astăzi câteva clipe. Noi ne-am întors acasă și am privit, de data asta neputincioși, cum ne-au distrus casele niște ticăloși. Pe ei, ca și pe noi, ne v-a judeca într-o zi poate istoria și Dumnezeu! Căci viața începe pe aici în fiecare dimineață. Am venit azi, împreună cu voi, vechii mei camarazi de arme, să îngrij im cu mâinile noastre mormintele lor, sfinte pentru noi, să și lăsăm măcar o lacrimă de recunoștință la umbra crucilor lor triste, și-n brazda de flori crescută peste ei. Noi am îngropat aici în dealurile Țiglinei noastre dragi, roase de vremuri multe, în care odihnesc sub țărână milenii de istorie, doar oasele lor, dragi nouă, sfărâmate de gloanțele vrăjmașe și de schije, ori scuipate de piticii acestei nații. Dumnezeu să-i ierte pe toți și să-i aibă în grija lui, pe acești oameni nemuritori și viteji, așa cum au fost la noi mereu, pe aceste locuri, oamenii celor două milenii trecute poate așa repede! Să le dorim să le fie și lor țărâna mormântului ușoară și să se odihnească în pace, în pământul sfânt al țării acesteia, atât de des udat de sângele și cu lacrimile noastre. Să v-aduceți mereu aminte pilduitoarele cuvinte ale lui Ștefan cel Mare că: „Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri, ș-a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!” Ostași, să spunem astăzi bună dimineața acestei lumi! Și soarele să-i lumineze pe toți oamenii acestui pământ! Bătrânul vostru comandant a adunat astăzi un buchet rar de vise, de la marginea sufletului lui. Vi-l ofer vouă prieteni și lor, foștii noștri camarazi, acum, într-o dimineață, când păsările își frâng zborul în evanescentul răsărit. Și chiar dacă ați avut succese în viață, ați eșuat sau doar ați încercat, să nu utați însă niciodată că totuși viața miraculoasă, ca unic dar dumnezeesc, începe sigur în fiecare dimineață, așa că trăiți cu adevărat ziua de azi, care va deveni prea repede ziua cea de ieri, ca să puteți deveni mai fericiți în ziua de mâine. Albert Einstein ne sfătuia să nu fim musai oameni de succes, ci să căutăm să devenim și oameni de valoare. În viață, dacă o să aveți de ales cândva între frumusețe și suflet, alege-ți sufletul, căci el întrece orice frunusețe, așa cum și sufletul vostru nu are seamăn pe lume. Și dacă veți privi dealurile Țiglinei și veți vedea un soare însângerat pe culmea asta, nu înseamnă neapărat că ați văzut un răsărit de soare. Să țineți minte că atunci când cerul este acoperit de nori, noi nu putem vedea soarele, dar știm totuși că el există! Și văzut din spate orice răsărit pare a fi un apus. Pe aici, înaite de a pleca pe front, tot noi am semănat cuvântul mâine, dar el nu a mai răsărit așa cum l-am visat noi. Numai dimineața aduce speranță, miezul zilei aduce credință, amurgul aduce iubirea și noaptea aduce numai odihna binefăcătoare, care uneori e definitivă! Bucurați-vă de viață prin iubire, adevăr, lumină, credință, stăpânind timpul pentru o clipă! Să cântăm pentru ei Imnul eroilor, al poetului Iuliu Roșca Dormidont . Și un cântec profund, năucitor, a cuprins bubuitor bolta cerului Galaților, ca un dor mare izvorât din pieptul acestor adevărați bărbați români: