PAGINI DUNARENE

Memoria lui Femios
- fragmente -

XVII
De Paști a plouat cu găleata. Oamenii stăteau mai mult pe prispă, sau pe la vetrele de pâine din ogradă, de frică să nu se rupă pământul și să-i înghită cu tot cu case, cu vite, cu înjurături cu tot. În malul dinspre răsărit al Răpii Zbancului, ploile au dezvelit scheletele a cinci soldați, nemți după căștile ruginite de alături, și mai într-o parte se putea vedea carapacea unui tanc cu cruce albă la mijloc. Săptămâni în șir, Terică cu ceilalți băieți care pășteau vitele, ba și fetele lui Meluță și ale lui Gheban, au lucrat la dezvelirea completă a tancului nemțesc. Meluță era băietan de 12-14 ani când nemții fugeau mâncând pământul, luând-o pe de-a dreptul, cu tancurile și motocicletele lor. Ajungând la Râpa Zbancului, care nu era așa lată și adâncă ca acum, au încercat podul de căruțe, care era construit din două trunchiuri groase de stejar, pe care erau bătute în curmeziș loazbe grele, tot de stejar și salcâm. Și atunci, povestea bădia Meluță, primul tanc, mergând cu viteza întâia, a pornit cu șenilele pe primele loazbe ale podului. Podul a cedat, tancul căzând în mâlul mirosind a baltă stătută și a mortăciuni. Cei câțiva ostași, cu însemnele nemțești pe chipiu și pe mantale, cu mâinile și picioarele rupte, se rugau de flăcăiandrii din sat, între care și băiatul cel mare al lui moș Mitrea, dându-le pistoletul, implorându-i să-i împuște. Nimeni n-avea curajul, toți le plângeau de milă. Cel mai tânăr soldat, un tinerel până în 20 de ani, cu cârlionții blonzi, și-a scos porthartul din care a extras câteva fotografîi. S-a auzit un tropot de cai și flăcăiașii au fugit, ascunzându-se după tufele de corn și trandafiri sălbatici. Era o patrulă formată din cinci soldați ai Armatei Roșii, toți foarte tineri. Au scos armele de pe umăr și i-au ciuruit pe cei căzuți lângă tanc, sângele împroșcând crucea de pe tabla galbenă a tancului. Abia după ce au plecat călăreții, băieții au ieșit din tufișuri, și atunci au văzut pozele din care surâdeau o femeie și un bărbat, având la picioarele lor trei copii blonzi și bucălați...
Ploile au contenit până în noaptea de Înviere, când lumea cu lumânări aprinse în mâini a ieșit în cimitirul din jurul bisericii, punând ouă și cozonaci lângă cruci.
Deodată, s-a auzit un vuiet ca din străfundul pământului, un fel de glas reunind mii de glasuri, ploaia încetase. Și peste tot vacarmul ce se formase în biserică, unde preotul Palaga chema blând veniți de luați lumină, afară, în semiîntunericul dinspre ziuă, un om alergând cu două lumânări în mâini, a urlat ca înjunghiat că cimitirul s-a rupt în două, că sicriele lunecă în ruptura pământului, către valea Rediului, acolo unde vara se scăldau băieții și fetele la amiază. Acolo, unde Fany Popoiu, un tânăr inginer piscicol, visa să construiască un mare lac ca să sature satul cu pește. Lumea s-a adunat pe marginea malului dinspre biserică, privind îngrozită cum sicriele ieșeau afară și crucile cădeau pe scândura putredă cu sunet înfundat. Înmărmuriți, toți făcându-și semnul crucii, împreună cu preotul, venit și el din biserică, au căzut în genunchi. Iartă-i, Doamne, se auzi glasul cel unic, glasul care nu era auzit de toți muritorii, iartă-i, Doamne, în vecii vecilor. Se închinau acolo bădia Sandu, Bârdan-Verde, alde mama Zoița și Natalia, surorile mamei Ilinca, mama lui Terică. Terică urcase sprinten în clopotniță și începuse să tragă clopotele ca la incendiu. Se luminase deja lângă pereții cu contraforturi, în unghiul lor câteva bătrâne plângeau, ștergându-și cu colțul basmalei lacrimile din barbă. Se rugau, se jeluiau, implorau împărăția cerului. Ia-ne, Doamne, și lasă pământul curat. Precaut, părintele Palaga și dascălul au ieșit printre picioarele clopotniței grăbindu-se către casă.

XVIII

S-au adunat păcatele, plătim pentru ele, Doamne, iartă-ne nouă greșelele noastre, nisipul de pe deal curge peste drumuri și case, peste vite și orătănii, cimitirul din partea de apus a satului se rupe, lunecă la vale către râpă, ca să ne îngroape a doua oară morții, doamne, doamne, gândea cu voce tare părintele Palaga, deschizând poarta grădinii spre veranda casei sale. Ce-i de făcut, doamne, atât de mult am păcătuit? A intrat în casă odată cu dimineața care se arăta promițătoare. Și eu ca preot am păcătuit, doamne, am crezut că ce fac e bine, e uman, doamne. M-am culcat cu prietena familiei, soția lui Stafie, învățătorul, e drept, cu știința noastră, a mea, a preotesei și a soților Stafie. Voia un copil, un urmaș, el de mic a rămas fără partea bărbătească, în copilărie porcul, care cred că era de fapt diavolul, i-a mușcat organul de reproducere; am stat seri întregi de iarnă la căldură, am jucat cărți, chiar popa prostu’, am mâncat porumb fiert cu miere de albine, apoi mă duceam dincolo, în odaia cea mai depărtată a casei și mă culcam cu doamna Stafie, tânără și arătoasă. Jur, doamne dumnezeule, că nu făceam decât ce hotărâsem cu toții, doamna să dea naștere unui prunc. Ceea ce s-a și întâmplat; i-a crescut încet-încet burtica și la nouă luni și câteva zile a venit pe lume băiatul pe care l-am botezat chiar eu, cu nume de floare, Toporaș. Tot satul, doamne, a aflat, m-a pârât Alistir văcarul satului, dumnezeu să-l ierte și pe el, acolo, în pușcărie, că a escrocat niște bătrâne, luându-le banii când era poștaș în satul nostru.
Cu Stafie și cu doamna lui am rămas ca și mai înainte, prieteni, nu-i supărată nici prezbitera mea, nici învățătorul care este stimat și iubit de oameni. Însuși satul, prin tăcerea sa, a acceptat zămislirea unui nou suflet cu nume de floare de primăvară. Ne întâlnim din nou seara, aici, la noi în pridvor, sau în grădină, ne vedem și la ei pe prispa cu balcon înflorat, n-a fost vorba de dragoste doamne, n- am râvnit la bunul lui, la trupul ei, într-adevăr alb ca laptele. Ca să spun drept, totul se petrecea pe întuneric și după ce transpiram o dată, de două ori, ne întorceam la jocul de cărți, la plăcintele cu mere sau cu brânză făcute de preoteasă. Ei sunt împreună, au un băiețel care nu seamănă nici cu taică-su, nici cu mine. Nu știu dacă în lume, în împărăția ta, s-a mai întâmplat așa ceva. Cum se numește ce-am făcut eu, doamne, preacurvie nu, nu, nuuu. N-am avut și n-am nici un fel de remușcare, de aceea ploile ne îneacă răsuflarea, de aceea valuri de nisip vin și încet, încet ne îngroapă satul, de aceea, doamne, s-a rupt în două cimitirul, cu morți cu tot, și tocmai în noaptea de Înviere, doamne. Aud, se aude glasul satului care a încremenit cu fața în sus, cu șira spinării ruptă, bolnav de întunericul iadului ce i-a învăscut inima și plămânii. El strigă uneori, ne comunică încă o durere, cum au mai fost, ne avertizează că nu mai are putere să se ridice. Stă întins, ca într-o corabie uriașă, în văgăuna asta cosmică, și abia mai respiră prin pomii și arborii câți au mai scăpat de topor. El strigă din ce în ce, cu glasul mai stins, și noi nuŹl auzim, sau ne facem că nu-l vedem și auzim. Noi suntem furnicile care, din ce în ce mai risipite, abia ne mai târâm pe coastele lui, abia ne rostogolim ca într-un vis urât, cu câini omorâți, aruncați fără blană în gropile de pe deal, nici lacrimi nu mai avem să plângem, doamne, de propria noastră milă. Hristos a înviat, preoteasa mea, de azi eu mă mut în odaia cea singură, de deasupra pivniței, nu mai dormim împreună, nu că nu te-aș iubi ci pentru că trebuie să-mi ispășesc păcatele făcute cu voie sau fără de voie. Lumea să știe că nu s-a întâmplat nimic, totul curge ca și timpul, viețile noastre fiind pietrele pe care încă ședem și plângem. Nu voi păși în biserică niciodată. Simt că în mine sălășluiește diavolul. Sunt vinovat pentru tot ce s-a făcut rău și se va face în acest colț de lume. Spuse toate astea prezbiterii, care îl asculta înmărmurită, își luă așternuturile din odaia de oaspeți, un umeraș pentru haine, crema și peria de ghete, un prosop de față și unul de picioare. N-a mai zis nici un cuvânt, a întrat în cămăruța cu fereastra cât o foaie de caiet, închise ușa, aprinse candela de la picioarele Fecioarei și rămase în nemișcare.

(*din volumul cu același titlu aflat sub tipar)