XVII
De Paºti a plouat cu gãleata. Oamenii stãteau mai mult pe prispã, sau pe la
vetrele de pâine din ogradã, de fricã sã nu se rupã pãmântul ºi sã-i înghitã
cu tot cu case, cu vite, cu înjurãturi cu tot. În malul dinspre rãsãrit al
Rãpii Zbancului, ploile au dezvelit scheletele a cinci soldaþi, nemþi dupã
cãºtile ruginite de alãturi, ºi mai într-o parte se putea vedea carapacea
unui tanc cu cruce albã la mijloc. Sãptãmâni în ºir, Tericã cu ceilalþi bãieþi
care pãºteau vitele, ba ºi fetele lui Meluþã ºi ale lui Gheban, au lucrat
la dezvelirea completã a tancului nemþesc. Meluþã era bãietan de 12-14 ani
când nemþii fugeau mâncând pãmântul, luând-o pe de-a dreptul, cu tancurile
ºi motocicletele lor. Ajungând la Râpa Zbancului, care nu era aºa latã ºi
adâncã ca acum, au încercat podul de cãruþe, care era construit din douã trunchiuri
groase de stejar, pe care erau bãtute în curmeziº loazbe grele, tot de stejar
ºi salcâm. ªi atunci, povestea bãdia Meluþã, primul tanc, mergând cu viteza
întâia, a pornit cu ºenilele pe primele loazbe ale podului. Podul a cedat,
tancul cãzând în mâlul mirosind a baltã stãtutã ºi a mortãciuni. Cei câþiva
ostaºi, cu însemnele nemþeºti pe chipiu ºi pe mantale, cu mâinile ºi picioarele
rupte, se rugau de flãcãiandrii din sat, între care ºi bãiatul cel mare al
lui moº Mitrea, dându-le pistoletul, implorându-i sã-i împuºte. Nimeni n-avea
curajul, toþi le plângeau de milã. Cel mai tânãr soldat, un tinerel pânã în
20 de ani, cu cârlionþii blonzi, ºi-a scos porthartul din care a extras câteva
fotografîi. S-a auzit un tropot de cai ºi flãcãiaºii au fugit, ascunzându-se
dupã tufele de corn ºi trandafiri sãlbatici. Era o patrulã formatã din cinci
soldaþi ai Armatei Roºii, toþi foarte tineri. Au scos armele de pe umãr ºi
i-au ciuruit pe cei cãzuþi lângã tanc, sângele împroºcând crucea de pe tabla
galbenã a tancului. Abia dupã ce au plecat cãlãreþii, bãieþii au ieºit din
tufiºuri, ºi atunci au vãzut pozele din care surâdeau o femeie ºi un bãrbat,
având la picioarele lor trei copii blonzi ºi bucãlaþi...
Ploile au contenit pânã în noaptea de Înviere, când lumea cu lumânãri aprinse
în mâini a ieºit în cimitirul din jurul bisericii, punând ouã ºi cozonaci
lângã cruci.
Deodatã, s-a auzit un vuiet ca din strãfundul pãmântului, un fel de glas reunind
mii de glasuri, ploaia încetase. ªi peste tot vacarmul ce se formase în bisericã,
unde preotul Palaga chema blând veniþi de luaþi luminã, afarã, în semiîntunericul
dinspre ziuã, un om alergând cu douã lumânãri în mâini, a urlat ca înjunghiat
cã cimitirul s-a rupt în douã, cã sicriele lunecã în ruptura pãmântului, cãtre
valea Rediului, acolo unde vara se scãldau bãieþii ºi fetele la amiazã. Acolo,
unde Fany Popoiu, un tânãr inginer piscicol, visa sã construiascã un mare
lac ca sã sature satul cu peºte. Lumea s-a adunat pe marginea malului dinspre
bisericã, privind îngrozitã cum sicriele ieºeau afarã ºi crucile cãdeau pe
scândura putredã cu sunet înfundat. Înmãrmuriþi, toþi fãcându-ºi semnul crucii,
împreunã cu preotul, venit ºi el din bisericã, au cãzut în genunchi. Iartã-i,
Doamne, se auzi glasul cel unic, glasul care nu era auzit de toþi muritorii,
iartã-i, Doamne, în vecii vecilor. Se închinau acolo bãdia Sandu, Bârdan-Verde,
alde mama Zoiþa ºi Natalia, surorile mamei Ilinca, mama lui Tericã. Tericã
urcase sprinten în clopotniþã ºi începuse sã tragã clopotele ca la incendiu.
Se luminase deja lângã pereþii cu contraforturi, în unghiul lor câteva bãtrâne
plângeau, ºtergându-ºi cu colþul basmalei lacrimile din barbã. Se rugau, se
jeluiau, implorau împãrãþia cerului. Ia-ne, Doamne, ºi lasã pãmântul curat.
Precaut, pãrintele Palaga ºi dascãlul au ieºit printre picioarele clopotniþei
grãbindu-se cãtre casã.
XVIII
S-au adunat pãcatele, plãtim pentru ele, Doamne, iartã-ne nouã greºelele noastre,
nisipul de pe deal curge peste drumuri ºi case, peste vite ºi orãtãnii, cimitirul
din partea de apus a satului se rupe, lunecã la vale cãtre râpã, ca sã ne
îngroape a doua oarã morþii, doamne, doamne, gândea cu voce tare pãrintele
Palaga, deschizând poarta grãdinii spre veranda casei sale. Ce-i de fãcut,
doamne, atât de mult am pãcãtuit? A intrat în casã odatã cu dimineaþa care
se arãta promiþãtoare. ªi eu ca preot am pãcãtuit, doamne, am crezut cã ce
fac e bine, e uman, doamne. M-am culcat cu prietena familiei, soþia lui Stafie,
învãþãtorul, e drept, cu ºtiinþa noastrã, a mea, a preotesei ºi a soþilor
Stafie. Voia un copil, un urmaº, el de mic a rãmas fãrã partea bãrbãteascã,
în copilãrie porcul, care cred cã era de fapt diavolul, i-a muºcat organul
de reproducere; am stat seri întregi de iarnã la cãldurã, am jucat cãrþi,
chiar popa prostu’, am mâncat porumb fiert cu miere de albine, apoi mã duceam
dincolo, în odaia cea mai depãrtatã a casei ºi mã culcam cu doamna Stafie,
tânãrã ºi arãtoasã. Jur, doamne dumnezeule, cã nu fãceam decât ce hotãrâsem
cu toþii, doamna sã dea naºtere unui prunc. Ceea ce s-a ºi întâmplat; i-a
crescut încet-încet burtica ºi la nouã luni ºi câteva zile a venit pe lume
bãiatul pe care l-am botezat chiar eu, cu nume de floare, Toporaº. Tot satul,
doamne, a aflat, m-a pârât Alistir vãcarul satului, dumnezeu sã-l ierte ºi
pe el, acolo, în puºcãrie, cã a escrocat niºte bãtrâne, luându-le banii când
era poºtaº în satul nostru.
Cu Stafie ºi cu doamna lui am rãmas ca ºi mai înainte, prieteni, nu-i supãratã
nici prezbitera mea, nici învãþãtorul care este stimat ºi iubit de oameni.
Însuºi satul, prin tãcerea sa, a acceptat zãmislirea unui nou suflet cu nume
de floare de primãvarã. Ne întâlnim din nou seara, aici, la noi în pridvor,
sau în grãdinã, ne vedem ºi la ei pe prispa cu balcon înflorat, n-a fost vorba
de dragoste doamne, n- am râvnit la bunul lui, la trupul ei, într-adevãr alb
ca laptele. Ca sã spun drept, totul se petrecea pe întuneric ºi dupã ce transpiram
o datã, de douã ori, ne întorceam la jocul de cãrþi, la plãcintele cu mere
sau cu brânzã fãcute de preoteasã. Ei sunt împreunã, au un bãieþel care nu
seamãnã nici cu taicã-su, nici cu mine. Nu ºtiu dacã în lume, în împãrãþia
ta, s-a mai întâmplat aºa ceva. Cum se numeºte ce-am fãcut eu, doamne, preacurvie
nu, nu, nuuu. N-am avut ºi n-am nici un fel de remuºcare, de aceea ploile
ne îneacã rãsuflarea, de aceea valuri de nisip vin ºi încet, încet ne îngroapã
satul, de aceea, doamne, s-a rupt în douã cimitirul, cu morþi cu tot, ºi tocmai
în noaptea de Înviere, doamne. Aud, se aude glasul satului care a încremenit
cu faþa în sus, cu ºira spinãrii ruptã, bolnav de întunericul iadului ce i-a
învãscut inima ºi plãmânii. El strigã uneori, ne comunicã încã o durere, cum
au mai fost, ne avertizeazã cã nu mai are putere sã se ridice. Stã întins,
ca într-o corabie uriaºã, în vãgãuna asta cosmicã, ºi abia mai respirã prin
pomii ºi arborii câþi au mai scãpat de topor. El strigã din ce în ce, cu glasul
mai stins, ºi noi nu¬l auzim, sau ne facem cã nu-l vedem ºi auzim. Noi suntem
furnicile care, din ce în ce mai risipite, abia ne mai târâm pe coastele lui,
abia ne rostogolim ca într-un vis urât, cu câini omorâþi, aruncaþi fãrã blanã
în gropile de pe deal, nici lacrimi nu mai avem sã plângem, doamne, de propria
noastrã milã. Hristos a înviat, preoteasa mea, de azi eu mã mut în odaia cea
singurã, de deasupra pivniþei, nu mai dormim împreunã, nu cã nu te-aº iubi
ci pentru cã trebuie sã-mi ispãºesc pãcatele fãcute cu voie sau fãrã de voie.
Lumea sã ºtie cã nu s-a întâmplat nimic, totul curge ca ºi timpul, vieþile
noastre fiind pietrele pe care încã ºedem ºi plângem. Nu voi pãºi în bisericã
niciodatã. Simt cã în mine sãlãºluieºte diavolul. Sunt vinovat pentru tot
ce s-a fãcut rãu ºi se va face în acest colþ de lume. Spuse toate astea prezbiterii,
care îl asculta înmãrmuritã, îºi luã aºternuturile din odaia de oaspeþi, un
umeraº pentru haine, crema ºi peria de ghete, un prosop de faþã ºi unul de
picioare. N-a mai zis nici un cuvânt, a întrat în cãmãruþa cu fereastra cât
o foaie de caiet, închise uºa, aprinse candela de la picioarele Fecioarei
ºi rãmase în nemiºcare.
