XVII
De Paști a plouat cu găleata. Oamenii stăteau mai mult pe prispă, sau pe la
vetrele de pâine din ogradă, de frică să nu se rupă pământul și să-i înghită
cu tot cu case, cu vite, cu înjurături cu tot. În malul dinspre răsărit al
Răpii Zbancului, ploile au dezvelit scheletele a cinci soldați, nemți după
căștile ruginite de alături, și mai într-o parte se putea vedea carapacea
unui tanc cu cruce albă la mijloc. Săptămâni în șir, Terică cu ceilalți băieți
care pășteau vitele, ba și fetele lui Meluță și ale lui Gheban, au lucrat
la dezvelirea completă a tancului nemțesc. Meluță era băietan de 12-14 ani
când nemții fugeau mâncând pământul, luând-o pe de-a dreptul, cu tancurile
și motocicletele lor. Ajungând la Râpa Zbancului, care nu era așa lată și
adâncă ca acum, au încercat podul de căruțe, care era construit din două trunchiuri
groase de stejar, pe care erau bătute în curmeziș loazbe grele, tot de stejar
și salcâm. Și atunci, povestea bădia Meluță, primul tanc, mergând cu viteza
întâia, a pornit cu șenilele pe primele loazbe ale podului. Podul a cedat,
tancul căzând în mâlul mirosind a baltă stătută și a mortăciuni. Cei câțiva
ostași, cu însemnele nemțești pe chipiu și pe mantale, cu mâinile și picioarele
rupte, se rugau de flăcăiandrii din sat, între care și băiatul cel mare al
lui moș Mitrea, dându-le pistoletul, implorându-i să-i împuște. Nimeni n-avea
curajul, toți le plângeau de milă. Cel mai tânăr soldat, un tinerel până în
20 de ani, cu cârlionții blonzi, și-a scos porthartul din care a extras câteva
fotografîi. S-a auzit un tropot de cai și flăcăiașii au fugit, ascunzându-se
după tufele de corn și trandafiri sălbatici. Era o patrulă formată din cinci
soldați ai Armatei Roșii, toți foarte tineri. Au scos armele de pe umăr și
i-au ciuruit pe cei căzuți lângă tanc, sângele împroșcând crucea de pe tabla
galbenă a tancului. Abia după ce au plecat călăreții, băieții au ieșit din
tufișuri, și atunci au văzut pozele din care surâdeau o femeie și un bărbat,
având la picioarele lor trei copii blonzi și bucălați...
Ploile au contenit până în noaptea de Înviere, când lumea cu lumânări aprinse
în mâini a ieșit în cimitirul din jurul bisericii, punând ouă și cozonaci
lângă cruci.
Deodată, s-a auzit un vuiet ca din străfundul pământului, un fel de glas reunind
mii de glasuri, ploaia încetase. Și peste tot vacarmul ce se formase în biserică,
unde preotul Palaga chema blând veniți de luați lumină, afară, în semiîntunericul
dinspre ziuă, un om alergând cu două lumânări în mâini, a urlat ca înjunghiat
că cimitirul s-a rupt în două, că sicriele lunecă în ruptura pământului, către
valea Rediului, acolo unde vara se scăldau băieții și fetele la amiază. Acolo,
unde Fany Popoiu, un tânăr inginer piscicol, visa să construiască un mare
lac ca să sature satul cu pește. Lumea s-a adunat pe marginea malului dinspre
biserică, privind îngrozită cum sicriele ieșeau afară și crucile cădeau pe
scândura putredă cu sunet înfundat. Înmărmuriți, toți făcându-și semnul crucii,
împreună cu preotul, venit și el din biserică, au căzut în genunchi. Iartă-i,
Doamne, se auzi glasul cel unic, glasul care nu era auzit de toți muritorii,
iartă-i, Doamne, în vecii vecilor. Se închinau acolo bădia Sandu, Bârdan-Verde,
alde mama Zoița și Natalia, surorile mamei Ilinca, mama lui Terică. Terică
urcase sprinten în clopotniță și începuse să tragă clopotele ca la incendiu.
Se luminase deja lângă pereții cu contraforturi, în unghiul lor câteva bătrâne
plângeau, ștergându-și cu colțul basmalei lacrimile din barbă. Se rugau, se
jeluiau, implorau împărăția cerului. Ia-ne, Doamne, și lasă pământul curat.
Precaut, părintele Palaga și dascălul au ieșit printre picioarele clopotniței
grăbindu-se către casă.
XVIII
S-au adunat păcatele, plătim pentru ele, Doamne, iartă-ne nouă greșelele noastre,
nisipul de pe deal curge peste drumuri și case, peste vite și orătănii, cimitirul
din partea de apus a satului se rupe, lunecă la vale către râpă, ca să ne
îngroape a doua oară morții, doamne, doamne, gândea cu voce tare părintele
Palaga, deschizând poarta grădinii spre veranda casei sale. Ce-i de făcut,
doamne, atât de mult am păcătuit? A intrat în casă odată cu dimineața care
se arăta promițătoare. Și eu ca preot am păcătuit, doamne, am crezut că ce
fac e bine, e uman, doamne. M-am culcat cu prietena familiei, soția lui Stafie,
învățătorul, e drept, cu știința noastră, a mea, a preotesei și a soților
Stafie. Voia un copil, un urmaș, el de mic a rămas fără partea bărbătească,
în copilărie porcul, care cred că era de fapt diavolul, i-a mușcat organul
de reproducere; am stat seri întregi de iarnă la căldură, am jucat cărți,
chiar popa prostu, am mâncat porumb fiert cu miere de albine, apoi mă duceam
dincolo, în odaia cea mai depărtată a casei și mă culcam cu doamna Stafie,
tânără și arătoasă. Jur, doamne dumnezeule, că nu făceam decât ce hotărâsem
cu toții, doamna să dea naștere unui prunc. Ceea ce s-a și întâmplat; i-a
crescut încet-încet burtica și la nouă luni și câteva zile a venit pe lume
băiatul pe care l-am botezat chiar eu, cu nume de floare, Toporaș. Tot satul,
doamne, a aflat, m-a pârât Alistir văcarul satului, dumnezeu să-l ierte și
pe el, acolo, în pușcărie, că a escrocat niște bătrâne, luându-le banii când
era poștaș în satul nostru.
Cu Stafie și cu doamna lui am rămas ca și mai înainte, prieteni, nu-i supărată
nici prezbitera mea, nici învățătorul care este stimat și iubit de oameni.
Însuși satul, prin tăcerea sa, a acceptat zămislirea unui nou suflet cu nume
de floare de primăvară. Ne întâlnim din nou seara, aici, la noi în pridvor,
sau în grădină, ne vedem și la ei pe prispa cu balcon înflorat, n-a fost vorba
de dragoste doamne, n- am râvnit la bunul lui, la trupul ei, într-adevăr alb
ca laptele. Ca să spun drept, totul se petrecea pe întuneric și după ce transpiram
o dată, de două ori, ne întorceam la jocul de cărți, la plăcintele cu mere
sau cu brânză făcute de preoteasă. Ei sunt împreună, au un băiețel care nu
seamănă nici cu taică-su, nici cu mine. Nu știu dacă în lume, în împărăția
ta, s-a mai întâmplat așa ceva. Cum se numește ce-am făcut eu, doamne, preacurvie
nu, nu, nuuu. N-am avut și n-am nici un fel de remușcare, de aceea ploile
ne îneacă răsuflarea, de aceea valuri de nisip vin și încet, încet ne îngroapă
satul, de aceea, doamne, s-a rupt în două cimitirul, cu morți cu tot, și tocmai
în noaptea de Înviere, doamne. Aud, se aude glasul satului care a încremenit
cu fața în sus, cu șira spinării ruptă, bolnav de întunericul iadului ce i-a
învăscut inima și plămânii. El strigă uneori, ne comunică încă o durere, cum
au mai fost, ne avertizează că nu mai are putere să se ridice. Stă întins,
ca într-o corabie uriașă, în văgăuna asta cosmică, și abia mai respiră prin
pomii și arborii câți au mai scăpat de topor. El strigă din ce în ce, cu glasul
mai stins, și noi nuŹl auzim, sau ne facem că nu-l vedem și auzim. Noi suntem
furnicile care, din ce în ce mai risipite, abia ne mai târâm pe coastele lui,
abia ne rostogolim ca într-un vis urât, cu câini omorâți, aruncați fără blană
în gropile de pe deal, nici lacrimi nu mai avem să plângem, doamne, de propria
noastră milă. Hristos a înviat, preoteasa mea, de azi eu mă mut în odaia cea
singură, de deasupra pivniței, nu mai dormim împreună, nu că nu te-aș iubi
ci pentru că trebuie să-mi ispășesc păcatele făcute cu voie sau fără de voie.
Lumea să știe că nu s-a întâmplat nimic, totul curge ca și timpul, viețile
noastre fiind pietrele pe care încă ședem și plângem. Nu voi păși în biserică
niciodată. Simt că în mine sălășluiește diavolul. Sunt vinovat pentru tot
ce s-a făcut rău și se va face în acest colț de lume. Spuse toate astea prezbiterii,
care îl asculta înmărmurită, își luă așternuturile din odaia de oaspeți, un
umeraș pentru haine, crema și peria de ghete, un prosop de față și unul de
picioare. N-a mai zis nici un cuvânt, a întrat în cămăruța cu fereastra cât
o foaie de caiet, închise ușa, aprinse candela de la picioarele Fecioarei
și rămase în nemișcare.
