ESEU

Hortensia Papadat-Bengescu si I. L. Caragiale -
privire severa si luciditate necrutatoare

A privi lumea ca pe un spectacol de maretia caruia sa te patrunzi este aspiratia spiritelor contemplative. Reflexivul poate fi si un om de actiune, întelegând puterea constructiva sau distructiva a cuvântului. Poti zidi o lume mai întâi virtual, gândind-o în si prin cuvânt. Creatorul de lumi imaginare este un înainte mergator, un vizionar care simte respiratia adânca si misterioasa a firii.
Prozatoare moderna, Hortensia Papadat-Bengescu este un spirit contemplativ. Dezinteresându¬se de epic, de comportament, de faptele exterioare în tesatura carora oamenii evolueaza, ea este atrasa mai mult de trairi, de senzatii, de partea oculta a existentei, cea care nu este la vedere si la care se ajunge scormonind în mintea si în sufletul personajelor. Ea transcrie literar senzatia, fara sa faca literatura senzationala, se aude privind, se simte crescând precum personajul din Fetifa. Are, altfel spus, ceea ce Gaston Bachelard numea ultra-auz si ultra-vaz. Crede, ca Nichita Stanescu mai târziu, ca mâinile au ochi, ca se poate umbla, ca Iisus, pe ape. Aceasta acuitate a privirii care o face sa simta anormalul si sa vada dincolo de normal o apropie de acel Simf groaznic îi vaz monstruos al lui I.L.Caragiale. Contemplatia se poate exercita nu numai dintr-un unghi grav, ca-n motivul lumii ca teatru, ci si dintr-un unghi satiric, lumea fiind un bâlci sau un carnaval în care toti se joaca pe sine, confectionându-si masca.
Întrebata, în 1926, de I. Valerian de ce îsi priveste personajele cu atâta severitate, Hortensia Papadat- Bengescu spunea: „Am fost întrebata de ce privesc cu atâta severitate personagiile mele... Nu asupresc, dar nu acopar. Deoarece mi-am propus adevarul. Adevarul se cerceteaza la lupa si la microscop. E bine stiut ca în acest fel apar toti porii obiectului examinat. Severitatea mea e lupa de care ma servesc. Dimpotriva, mica lume pe care o înfatisez nu e aleasa din specimene exceptionale, ci dintre oameni curenti si cu fapte uzuale. Din oameni care priviti la lupa si pusi în avantajul unei lumini superficiale pot fi considerati buni si frumosi... Toti acestia sunt numai priviti foarte de aproape si cu mare atentie. Îmi pare ca în faptele cele mai obisnuite se poate gasi mult caracter si mult relief în caracterele cele mai uzuale”. Cautând adevarul, un adevar subiectiv, desigur, din acest unghi propriu, privirea severa slujeste spiritului necrutator, spirit care o obliga sa inventarieze si sa interogheze fara sentimentalisme, fara liricizarea specific feminina explicabila prin nevoia de
frumusete chiar cu riscul artificializarii vietii. Ea vede derizoriul din om, organismul sau trupul sufletesc acaparat de boala, absenta constiintei.
I.L.Caragiale îsi dirijeaza tot asa observarea omenescului, înregistrând, însa, boala sociala, tarele societatii – coruptia, vanitatea, oportunismul, demagogia. Lumea lor este o lume cotropita de rau, nu exista personaj e inocente, nu exista, moral vorbind, personaj e pozitive. Bolile stapânesc aceasta lume: la Hortensia Papadat- Bengescu, patologia, la I.L.Caragiale, boala sociala a constiintelor narcotizate de vorbe.
La limita normalului, ei nu pot încerca pe aceasta umanitate fara metafizica nici un fel de speranta. André Malraux credea în demnitatea omului intuind tragicul conditiei umane din perspectiva unei istorii insidioase, terorizante. De aceea, avea credinta ca omul nu este constient de propria sa maretie si credea ca scriitorul trebuie sa reveleze individului fortele de care dispune: Tenter de donner conscience r des hommes de la grandeur qu’ils ignorent en eux. Aflarea demnitatii înseamna aflarea si descoperirea constiintei, plusul de metafizica: Transformer en conscience une expérience aussi large que possible. Omul poate ajunge la un impas în absenta constiintei. Ceea ce omul, jucarie a sortii, este fara voia lui tine de instinctual, reprezinta absenta metafizicii, absenta raportarilor transmundane. Când omul

devine constient de demnitatea sa de om are loc saltul, depasirea conditiei umane. În aceasta consta speranta. Este greu sa ne imaginam personajele Hortensiei si ale lui Caragiale în acesti termeni. Ei traiesc mereu la marginile existentei, preocupati de mica lor lume, schimbând permanent mastile, atenti la propriile priviri si la privirile altora.
Privirea scrutatoare, necrutatoare distinge miscarile de la suprafata lucrurilor, trairilor, dar scormoneste si dincolo de aparent. Caragiale vede si, mai ales, aude miscarile dinamic, lumea lui este în permanenta miscare pe strazile orasului cotropit de caldura mare a verii. Verbozitatea narcotizeaza constiintele. Cuvintele par ca nu mai transmit sensuri, oamenii nu mai comunica, le place sa se asculte vorbind. Registrul comico-satiric pe care îl alege pentru a desena portretele acestei lumi ascunde nostalgia unei lumi perfecte, în compensatie fata de acest kitsch, de aceasta lume de bâlci.
Introspectia bengesciana se aplica static, desi meandrele sufletului au dinamica lor. În lumea epicii sale, nu exista loc pentru astfel de transcenderi. Personajele sale par a fi urmasele romantioasei Zita, impresionabile prin abundenta de senzatii, ascunzând melancolii secrete, bovarice, cu un plus de snobism, de eleganta mimetica, depasindu-si bunica prin eticheta si teama de gura lumii. Sub influenta literaturii lui Proust (influenta pe care o respingea...) si a intuitionismului lui H. Bergson, psihologia subiectivitatii, nota Camil Petrescu, aducea „promovarea fluidului”, a devenirii sufletesti în locul staticului. Experienta substantiala si autentica a vietii o tine pe Hortensia Papadat-Bengescu în observarea statica a fragmentelor de viata puse pe lama microscopului sau analitic. Pe lama acestui microscop, sufletul feminin întârzie nu atât din dorinta confesiunii, care ar fi dus la proza feminina, la liricizare si sentimentalism, cât a unei expeditii psihologice scormonitoare si profunde din pespectiva unei sensibilitati asociate cu un intelectualism rafînat. Literatura sa este expresia incidentei sensibilitatii cu castelul de gheata al gândirii. Acuitatea trairilor se prelungeste în cea a transpunerii rationale în asociatii revelatorii: „O lumina care învaluia tacerea si mi-am dat seama ca ceea ce ma trezise era brusca aparitie a lunii, care lumina aproape brutal întreg înconjurul. Si am avut pentru prima oara senzatia ca lumina are sunet”.
Spatiul urban - provincia si capitala - este teritoriul de observare a omenescului si pentru Hortensia Papadat-Bengescu si pentru I.L. Caragiale. Spatiu mitizat de Mircea Eliade, care face din Bucuresti o adevarata geografie sacra, Bucurestiul lui Caragiale este locul în care personajele traiesc frenetic prezentul, neinteresati de trecut, în afara preocuparilor pentru devenire, pentru viitor. Ca martor implicat, nenea Iancu, asemenea pictorilor de altadata care se reprezentau în grupul personajelor, Caragiale vede reprezentarile omenescului din unghiul sau de vedere, atent la tesuturile morbide ale existentei sociale, tot asa cum Hortensia este atenta la tesuturile morbide ale fiintei. Legati de real, fara sa-si puna probleme de constiinta, personajele se agita permanent, dar nu progreseaza. Dinamismul miscarilor lor este doar aparent, o agitatie sterila de marionete.
Hortensia Papadat-Bengescu adopta perspectiva obiectiva, impersonala ca Liviu Rebreanu, dar o relativizeaza prin personaje-reflector pentru a sonda tesuturile morbide ale fiintei, ale existentei. Provincia este spatiul strâmt în care evolueaza Zitele sale cu melancolii bovarice. Ea prefera lumea femeilor, banuita de complexitati care lipsesc barbatilor: „Studiul femeii mi-a parut întotdeauna mai interesant fiindca la barbati, spunea autoarea, faci înconjurul faptelor, si faptele sunt rareori interesante, pe când femeia are o rezerva bogata de material sufletesc, în cautarea caruia poti pleca într-o aventuroasa cercetare, plina de surprize”. Barbatii sunt preocupati de fapte, femeile de trairi. I.L.Caragiale este un observator al comportamentelor, al faptelor, care la suprafata dau impresia de miscare, de dinamism, Hortensia, un observator al resorturilor interioare care lasa, la suprafata, impresia de static.
Prezentul este si pentru personajele sale timpul trairii mai mult sau mai putin frenetice. Însa, e un prezent relativ caci, asa cum spune un personaj, „inima mea are timpul meu”. Din pespectiva acestui timp subiectiv este posibila ratacirea pe mareele memoriei, retragerea în interior. Sustragându-se actiunii, introspectia dinamizeaza strabatând etajele si subsolurile trupului sufletesc. Dar, nici personajele sale nu evolueaza. Un vid epic caracterizeaza atât proza lui Caragiale cât si pe cea a Hortensiei Papadat-Bengescu. Individualizate în portrete scormonitoare pe etaje sufletesti la autoarea Fecioarelor despletite, caricaturizate în grup la Caragiale, personajele stagneaza în acest vid epic, asemenea unor gâze prinse într-un insectar.
Ironia lucida si sarcastica a lui Caragiale se prelungeste în luciditatea necrutatoare a Hortensiei Papadat-Bengescu. Personajele sale feminine se misca lunatic, traiesc ca-ntr-un vis. O „nelamurita amorteala” pune granite între lumea reala si gânduri. Reveria le îndeparteaza de realitate, romantiozitatea bovarica face din ele niste inadaptate, dezinteresate de real, a caror nemultumire se compenseaza printr-un sentimentalism

desuet de romante si romane provinciale. Vanitosilor lui Caragiale, preocupati de afirmarea propriului ego, inflamat de importanta hiperbolizata, le corespund în proza Hortensiei femeile de prisos, „extenuate în elanuri zadarnice”, cum nota Doina Curticapeanu. Ele sunt niste flori ofilite în ierbarul amintirilor, prizoniere în dimensiunea statica a unui timp împietrit, într-un spatiu dominat de atmosfera taifasului „între femei”, când „subtiri si transparente ca fumul, amintirile vin, amintiri de clipe placute, învaluite în norul lor albastru de cete melancolice”. Ele traiesc într-o cetate a zadarniciei, un loc unde nu se întâmpla nimic, într-o indeterminare spatiala si temporala, un univers „lipsit de dimensiunea miscarii” în care eroinele traiesc cu „durerosul sentiment al unui destin fara fapte”, „femei între ele si femei singure”, traind dupa „pravile comune”; devotamentele lor sunt „modeste”, „virtutile, palide”, fericirea „domoala”, iubirea „lipsita de cutremure”, în totul, clima existentei lor, „temperata” (cf. Doina Curticapeanu, Literatura ca expansiune a vietii, prefata la Hortensia Papadat-Bengescu, Sangvine, Editura Dacia, colectia Restituiri, Cluj, 1973).
Asemenea contemporanei sale, Virginia Woolf, autoarea romanelor Mrs. Dalloway (1925) si To the Lighthouse (1927), publicate simultan cu Romanta provinciala (1925) si Desenuri tragice (1926), Hortensia Papadat-Bengescu intentioneaza sa scrie o proza hranita din sursele originare ale vietii, sa descrie senzatia însasi: „Ceea ce scriu, ce cuget nu e principal idei si sentimente, ci senzatia lor, de aici chinul, dorinta de a reda nu descrierea senzatiei, ci senzatia însasi”. Elanul imaginatiei, sensibilitatea deliranta, observarea senzatiilor, a surselor confuze, dar pure ale impresiilor, cautarea sisifica a temeliilor sufletului creeaza extinderea realitatii psihologice. Faptele obiective, reale, comportamentale se estompeaza în timp ce durata interioara capata în extensiune.
I.L.Caragiale simte absurdul existentei, Hortensia Papadat-Bengescu anormalul care are aparenta normalului. Hortensia Papadat-Bengescu este, dupa Dinu Pillat, un clinician al psihicului tulbure, preocupata de „dispozitiuni” sufletesti; I.L. Caragiale – un chirurg aplecat pe organismul social, preocupat de tipologie, de oameni, de spectacolul etern al slabiciunilor omenesti. Orasul si oamenii lui sunt supusi aceleiasi observatii lucide si necrutatoare. I.L.Caragiale o face dintr-un idealism funciar, din nevoia interioara a unei compensatii, a stapânirii unui elan sentimental, Hortensia Papadat- Bengescu, din disperare existentiala, din nevoia evadarii în universuri compensatorii pe care le populeaza cu obsesiile sale. Literatura este compensatia ei la viata banala pe care este obligata sa o duca. Cumva o regasim pe Hortensia în aceste cuvinte ale Virginiei Woolf: „Examinez un instant un homme commun dans une journée banale. L’esprit reçoit une myriade d’impressions – triviales, fantastiques, évanescentes, ou gravée au burin d’acier (...) Ainsi, si l’ecrivain était un homme libre et non un esclave, s’il pouvait écrire ce qu’il veut et non ce qu’il doit écrire, s’il pouvait fonder son oeuvre sur sa sensation et non sur une convention, il n’y aurait pas d’intrigue, de comédie, de tragédie ( ... ) La vie n’est paas une série de lampions bien ordonée; la vie est un halo lumineux, un enveloppe transparente qui nous entoure, depuis la naissance de notre conscience jusqu’r sa mort”.
Asa cum I.L.Caragiale nu a fost pe placul contemporanilor sai banali care-l considerau, nedrept, un om rau, Hortensia Papadat-Bengescu era constienta ca scrierile sale nu au un public numeros: „Opera mea care nu e din cele ce merg la succese gratioase si morale”... Undeva, în domeniul înalt al ironiei si sarcasmului, aceste opere se întâlnesc dând masura privirii severe si a luciditatii necrutatoare, a completitudinii spiritului omenesc dincolo de prejudecata inferioritatii sau superioritatii sexelor.