SCRISORI
NETRIMISE
de STEAIAN VICOL
DUMITRU
AL PESTERII
"Ramân al jertfei mele, Poezia"
Dumitru Pricop
De câte ori plecam spre Tara Vrancei, si, mai încoace, catre Castelul
de la Tiganesti, unde aveam sau nu aveam întâlnire cu Mitica Pricop,
urmaream pe cer norul si, daca era, cautam norii, samânta lor întru
lauda, mai întâi si-ntâi, a vitei de vie si, se subîntelege,
a chihlimbarului de Odobesti, Cotesti sau Panciu. Era, cred, cel mai frumos
poem care se zamislea la orizont de munte sau câmpie, poem pe care, acasa
sau în ospetie, Mitica Pricop îl scria si apoi îl recita (sau
invers), lasându-si prietenii cu gura cascata, de atâta talent,
de atâta forta poetica ce se revarsa ca însusi norul peste noi.
Uneori, mai ales, dupa miezul noptii, norul se uita la noi ca un repros...
Era prin `70 când eu, fiul lui Dumitru, tatal meu de la Tutcani, am dat
ochi în ochi cu Dumitru al Pesterii din Negrilesti, Poetul Vrancei, Omul,
Prietenul care, de atunci si pâna dincolo de acum, a ramas si va ramâne
Cel mai frumos barbat dintre barbati, Cel mai talentat Poet dintre Poeti. Cartile
lui D.P., însumate în Marea Sa Carte de Poezie, au fost si vor ramâne
un Manual de viata fara de sfârsit, care înnobileaza sufletul si
credinta în Dumnezeu si în semenii nostri.
Când Poetul, cu sânge pur din venele mamei Vrâncioaia, a simtit
ca ceva e putred (si în Vrancea Sa), a spus-o si de la masa de scris,
si în gura mare, sau mai blând lânga cupa cu vin blond ca
fata pe care o iubise în adolescenta. De aceea, de la Patima muntelui
si Initiere în obsesii, pâna la Dumitru al Pesterii si, mai târziu
la Paharul însângerat, D.P. se autocrucifica pe/în cuvânt,
El îngropând cuvântul ca pe-o samânta în carnea
Poemului, Poem care, iata, în final, l-a îngropat pe Mitica, reînviindu-L
totodata întru neuitare. Dumitru Pricop, scria un critic, nu mai crede
nici în umilinta crestina, dar nici în exaltarea supraomului. Fiinta
de "viata, moarte, lut" a poetului face parte din aceasta trinitate
negata în numele unui orfic, act recuperator si dainuitor în fata
mortii: "Prin existenta sunt un meteor / care, arzând, îsi
spulbera vecia / dar cât de mult as fi al tuturor/ ramân al jertfei
mele, Poezia". Poezia, Prietenia (care la Mitica se baza în primul
rând pe caracter, dar si pe o iubire neconditionata si, nu în ultimul
rând, pe miracolul culturii), au fost vocatia lui dintotdeauna...
În drum spre Castelul de la Tiganesti (castelul boierului/poet Costachi
Conachi), vad Norul si Norul ia chipul unui Om care, într-o sfânta
asteptare, varuieste cu privirea peretii unei manastiri.
PATIMA MUNTELUI
- Lui DUMITRU PRICOP -
Prin gradini suspendate
calatoream
c-o dansatoare batrâna;
ma duse.ntr-o zi la chiar locul nasterii ei,
o panta de munte ca o litera celesta.
Trebuia sa trec genunea
pe-un arbore
arcuit, înca viu, sub care sageata pastravilor
se-adauga caderilor de umbre
odata cu revarsarea mierii din scorburi
Când vipera a zvâcnit
în arcul amiezii,
trupu-mi demult era oblojit
de tamaduitoarea unduire a dansatoarei
pe care înca-o mai caut in patima muntelui.
*Poezia face parte din Vol.
"Vindecare în pacat", pag,100,
Ed. Porto-Franco, Galati, 1991.
