PAGINI DUNARENE

BATALIONUL DE PEDEAPSA*
de Mihai Ganea

I se spunea, unitatea militară zero una mie șase sute două zeci și șase. Nu auzisem de ea nici nu aș fi auzit vreodată dacă Loli, credulul meu Loli, nu ar fi avut, la un moment dat, ideea, total neinspirată, să-mi aplice o corecție mai specială, denunțându-mă maiorului Oprea pentru o ofensă pe care i-aș fi adus-o cu ocazia unei altercații domestice, pe marginea relației mele cu Nina.
Trenul săgeta de-a lungul Someșului ca o nălucă. Roțile țăcăneau ritmic fugărindu-se. Ici, colo, rămâneau în urmă câte o moară, câte un pod plutitor. Afară, timp frumos cu soare de vară timpurie. Stăteam la fereastra vagonului și priveam aiurea peisajul care rula prin fața mea cu viteză amețitoare. Din când în când scoteam o mână pentru ca să simt mângâierea răcoroasă a curentului de aer. Acest lucru îmi dădea o senzație plăcută de calm, după o zi agitată și plină de neprevăzut.
Vagonul ocupat de reka, era supravegheat la ambele ieșiri de către un grad în uniformă cu epoleți albaștri, fără însemne militare de armă. La picioarele fiecărui reka, se afla câte o valiză de lemn pe care era aplicată eticheta corespunzătoare de identificare. Comandantul însoțitor, despre care am aflat mai încolo că îl cheamă tovarășul locotenent major Avram, mă fixa tot timpul cu privirea, râzând de mapa studențească în care un soldat de la magazie îmi îndesase, mai mult cu forța, o jumătate de pâine neagră și o conservă de fasole cu costiță de porc afumată. Încă de la început mă poreclise „Intelectualul”. Am aflat mai târziu că eram singurul intelectual din vagonul cu reka. Nu aveam valiză de lemn și nici alte haine decât ce era pe mine. O cămașă verde în carouri albe, o pereche de pantaloni negri susținuți de o curea de piele cu cataramă metalică, iar în picoare, tradiționalii mei pantofi maro cu găurele și tocuri scâlciate. Fusesem luat de pe stradă. Venisem să iau niște alimente și ceva bani de la mama. Tocmai traversam parcul în vecinătatea turnului Ștefan, când un ins îmbrăcat în uniformă albastră m-a oprit invitându-mă la Comisariatul Militar din apropiere. Am încercat să mă opun, dar acesta mi-a spus că are ordin clar să mă conducă la comandant.
- Este o greșeală! i-am spus. Eu sunt student și nu am de-a face deocamdată cu armata. Sunt student la medicină în anul patru.
Zicând asta am intrat pe poarta clădirii străjuită de ziduri înalte și groase din piatră și cărămidă arsă. Aici, mă aștepta un ofițer pe care l-am auzit spunându-i santinelei de pază:
- Îl vezi? Ăsta nu are voie să plece până nu-ți spun eu tovarășul maior Oprea. M-a cuprins teama și o neliniște ciudată și apăsătoare puse stăpânire pe mine. Voiam să fug, dar mi-am dat seama imediat că nu aveam pe unde. Curtea era înconjurată de ziduri înalte. O mulțime de bărbați așteptau la rând în fața ușilor întredeschise ale birourilor de unde, din când în când, ieșea câte un felcer sau medic militar îmbrăcat cu un halat alb peste uniformă și striga numele cuiva. Apoi intra în birou însoțit de către cel strigat.
Am stat câteva ore în curtea plină cu oameni ciudați. O adunătură pestriță de uniforme și haine civile de tot soiul, de la costume elegante și gulere albe, până la cămăși spălate în zer de oaie, opinci și nădragi murdari încinși cu chimire late din piele de bivol. Majoritatea aveau valize de lemn cu etichete de identificare aplicate pe ele. Un ins m-a informat că este o zi de recrutare pentru armată. Am încercat să ies, dar asntinela m-a trimis cu un ordin răstit înapoi în curte. În cele din urmă am găsit un ofițer binevoitor care m-a condus la maiorul Oprea. Acesta mi-a comunicat în grabă că aici nu este timp de pierdut cu explicații pentru fiecare „recrut”, dar trebuie să fac și eu, ca oricare cetățean al țării, armată.
- Dar sunt student. Student la medicină în anul patru. Voi face armată după terminarea facultății.
- O să vedem. Veni răspunsul. Deocamdată o să faci vizita medicală.
Am fost condus în curte. Cu ocazia aceasta am aflat ce este un reka. Un răcan, mi-a spus sergentul care mă însoțea, enervat de insistența cu care îl iscodeam, asta era! Iar răcanul, este un recrut care habar n-are ce-i aia armată și respect pentru superiori. Un nimeni. Un gunoi și un căcat. Asta este un reka. Cei mai nenorociți sunt cei de la diribau. Unii crapă pe șantiere sau pe terasamentul căilor ferate iar alții ajung la dilibau, adică la casa de nebuni. Apoi m-a bătut prietenește pe umăr.
- Da tu câte clase ai?
- Păi, eu sunt student. Student la medicină!
- Intelectual? Atunci ce cauți aici? A mai adăugat
clătinând nedumerit din cap. Oi fi având vreun dosar. Cu astfel de încurajări am fost introdus la comisia...