IN MEMORIAM

Fănuș, înseninatul

Îl văzusem cu o lună și câteva zile mai înainte de a se stinge. Era la el acasă, în dormitorul cu mobile albe, la ziua lui de naștere: 5 aprilie. Din cauza unor slăbiciuni ale mele, nu-l văzusem de o bună bucată de vreme. Slăbise și mi se părea mai tânăr. Acum, ne bucuram împreună de clipele cu esențe de crin imperial în care trecea pragul în al 80-lea an de viață. Răspundea cu bucurie prietenilor, cunoscuților, care îl asaltau cu telefoanele, urându-i sănătate, mulți ani, era j ovial și doar din când în când o grimasă apărea pe fața lui smeadă, semn al unei dureri ascunse. Am vorbit timp de peste două ore: i-am povestit despre Brăila, despre Dunăre, despre oamenii care ne iubesc sau ne urăsc, despre ceea ce se mai petrece în viața vânzolită a scriitorilor.
Să nu-l obosesc, am dat de câteva ori să plec. ”Mai rămâi!”, mi-a zis. L-am întrebat ce mai scrie. ”Vreau să revăd - Scaunul singurătății”, mi-a zis. Apoi, a luat pixul și agenda pe care i le adusesem, și pentru care se bucura de fiecare dată ca un eminent școlar care-și prețuiește uneltele, și și-a înscris numele pe prima pagină:”Fănus Neagu”.
Era înseninat. Și pentru că l-am iubit în felul meu, așa cum tata m-a iubit pe mine, fără să-mi spună prin vorbe, mi s-a părut la despărțire că are chipul unui mucenic.
Apoi, în noaptea de 23 spre 24 mai, spre zori, am visat un vis: se făcea că un mal al Dunării, cel dinspre Brăila, se surpa, iar eu, prins în vâltoarea diluviului, mă sufoc. M-a trezit un vuiet prelung și am sărit din așternut.
Era ora la care Fănuș se trezea și se așeza la masa lui de scris.
De data aceasta era, însa, o oră a stingerii... Fănuș a fost surpat, ros pe dedesubt de un val otrăvit.
Cu Fănuș se încheie o mare poveste, una dintre cele mai fertile etape ale literaturii române de după cel de-al doilea război mondial.
Priveghind câteva ore la catafalcul lui, am putut observa unele gesturi: nu sutele de coroane și jerbe de flori m-au impresionat, nu cuvintele unor persoane, ori personalități, ci un gest care a trecut aproape neobservat: apariția tainică, plină de mister a unui drumeț, ars de soare, în straie umile, cu o ranița în spate și cu un buchet de flori de câmp în mâini, care și-a scos palaria, a făcut o plecăciune ca în fața unui Vodă, și și-a depus la catafalc parfumurile aduse din marea câmpie.
• fi fost Che Andrei, ori un alt țăran din Bărăgan?
• fi fost vreun mag deghizat în straie umile, venit să-i aducă lumina Voievodului Limbii Române?
Taina a rămas nedescifrată, așa cum ne rămâne și o parte din taina marelui scriitor.
Fănuș este un hieroglif care încă nu ni se destăinuie.

N. Gr. Mărășanu