Scrisori netrimise

“De la Dunarea Galatilor si Brailei am plecat ca sa învat a ma întoarce acasa”
(Fanus Neagu)

Am tot amânat sa scriu ce scriu acum; am abandonat de mai multe ori pagina alba, prea alba si neiertatoare, insinuându¬mi gândul ca mi-am pierdut memoria. Dar în gradina parintilor, cu secera roasa la mâner, ruginita de abia i se mai vad dintii stirbi, tai iarba atât de verde ca parca-i neagra ca pamântul de sub ea. Mi¬am taiat degetul inelar (ca nu am purtat verigheta?), si sângele curge mai întâi subtire, apoi tâsneste cu viteza peste secera si iarba pe care o dau la pasari.
Cu alte cuvinte, am dat drumul sângelui meu în lume, exact când mi-am amintit brusc de don’Fanus, cel care mi-a fost (nedeclarat) un fel de mentor si-ntr-ale literei, si-ntr-ale câmpiei, si fluviului, si-ntr-al lacrimei de cudric sau nohan, si-al calatoriei fara capat, cu si fara prieteni si dusmani, dar si al cântecului nesfârsit al ciocârliei si al omului, neinventat de nimeni, adica într-ale vietii si-ale mortii...
Când am fost la Elias, în rezerva unde don’Fanus facuse un fel de turn/patul (ca în copilarie, la bostana), de magician, însumând parca si zapezile Baraganului, dar si floarea grâului, si floarea-soarelui, toate împletindu-se într-un curcubeu enorm de aprilie/mai, Marele Blond era aplecat de-asupra foii albe, parca rugându-se. Si chiar se ruga...
“Ati venit, ma, sa-mi cereti manuscrise? Cumva, cu mâna goala?” Împreuna cu un mai vechi prieten al lui si al meu, Bebe, adusesem maestrului doua bidonase cu vin din via tatalui meu de la Tutcani, vin alb, un pic acrisor, zeama din poama cudrica si nohana...
Dialogul, de fapt monologul lui don’Fanus era despre ce mai scrie el, despre derbedeii care duc tara la râpa s.a. Ca niciodata, maestrul vorbea mai repede decât de obicei, grabindu-se parca, neavând stare...
“Mai scoti revista Porto-Franco la Galati? era una dintre întrebarile lui don’Fanus. Si tinea sa ma învinuiasca de faptul ca cei care colaboreaza, tineri si vârstnici scriitori ar trebui platiti pentru paginile publicate...
Privind cum degetul meu sângerând parea o floare de mac, mi-am adus aminte de o întâmplare petrecuta la Braila, la Festivalul “Mihu Dragomir” când am adormit într-o noapte într- un fotoliu la usa apartamentului lui Fanus de la Hotelul orasului. Am fost pedepsit. A fost una din marile si neuitatele lectii pe care Omul si Scriitorul Fanus Neagu i-a administrat-o foarte tânarului sau învatacel într-ale poeziei si ale vietii. Lumea îmi parea o cifra - vorba Poetului, si eu abia descifram si limbajul celest al poeziei, si alfabetul trupului...
Când venea la Galati (mai ales la Festivalul si Zilele poeziei “Grigore Hagiu”), don’Fanus, întinerea, aducându-si aminte si povestind episoade/aventuri traite ca elev al Scolii Normale. “Mi¬e dor de Galati - scria Fanus Neagu în iunie 2004 pe coperta revistei Porto-Franco care sarbatorea 100 de aparitii - de Domneasca plina de tei, de umbrele marilor voievozi ai Dunarii de Jos, domnitori si carturari; mi-e dor de gradina Elena, de Arenele de Box ( ... ) Mi-e dor de profesorii si toti elevii de atunci, mi-e dor de mine însumi când nu stiam ca gloria-i desertaciune.
Si cel mai mult mi-e dor de tinerete, îndrazneala, aparente”. Si Marele vrajitor al cuvintelor încheia astfel Salutarea Sa, într-un P. S.: “Mi-e dor, atât de dor încât nu va puteti imagina, de Cenaclul 13 Iunie 1916 de pe strada Gamulea. De acolo am plecat pe toate ulitele lumii, de acolo m-a purtat norocul spre toate zarile lumii. Nu pot (si nu vreau) sa uit ca de la Dunarea Galatilor si Brailei am plecat ca sa învat a ma întoarce acasa”.
...Alte si alte amintiri legate/cauzate de Marele Blond - vraciul de Baragan, don’Fanus se deapana pe pelicula memoriei, în timp ce scriu pe iarba neagra de verde, cu floarea de mac, un cuvînt/nume/renume fara viu si fara moarte: FANUS NEAGU!
P.S. În cartea mea de versuri “Vindecare în pacat” (Ed. Porto-Franco, 1991), la pag.23 se afla poezia “Lebada Bolnava” dedicata lui Fanus Neagu, poezie pe care o reproduc alaturat:

Lebada Bolnava
lui Fanus Neagu

Vinu-i ca o lebada bolnava trecuta prin geamuri de spital
cu spinul cel subtire înmugurindu-i sub aripa
Demult nu mai sunt lânga dansul ei nocturn.
(Vad un sclipat de prund
cum luneca pe sângele-mi în risipire)

O, prea transparenta soapta a începutului de cântec
iluminând si piatra taiata si gura - arcuita rostire!

Chiar glontul cel dulce al cântecului ei,
inimii mele se-adauga de când am fost cândva copil;
cum lumineaza si lumineaza vântul din aripa lebedei
pretutindeni fiind spinul stelei cade ca un pumnal
pe pânza alba a femeii dormind.

Ca o lebada bolnava, zicea Poetul,
vinul si pe întuneric ne gaseste!

Sterian Vicol