Porto-Franco

Iesire in decor

Nicolae Turtureanu

Rubrica: Artistul si lumea  /  Nr. 134/2007

ARTISTUL SI LUMEA

IESIRE ÎN DECOR
de Nicolae Turtureanu


"Acoperisul lumii!" exclama prozatoarea, cuprinzând cu privirea panorama fabuloasa, desfasurata pe tot întinsul vaii. "Mda", zice picto-scriptorul si face un gest ca si cum ar aluneca de pe buza prapastiei. "Nuuu!", striga prozatoarea, exagerând reactia, "nu, nu te arunca! ".
Nu am ajuns pe ceahlau, pe Rarau sau pe Giumalau, suntem doar pe Repedea noastra ieseana, de unde savuram orasul, cu toate împrejurimile, orbitoare-n luimina amiezii, hasurate de ceturi inefabile, ici-colo. Am mai fost de nu stiu câte ori aici - dar la oarecari distante în timp - si de fiecare data ca si acum, ma simt coplesit fie si pentru câteva clipe, de-o încântare intraductibila si un pic jenata, pentru un om al locului, ce ar trebui - nu? - sa se arate sastisit de mereu aceeasi priveliste. Cum suntem doar noi pe tot platoul, urlam ca nebunii, ne strigam si-am face tumbe daca articulatiile ne-ar mai permite. E o savurare a libertatii... de expresie, pe care orasul, cu rigiditatile lui, ar sanctiona-o promt, eu însami aflându-ma deseori în postura de receptor acru al excentricitatilor, auditive sau vizuale, ale altora. Aici galagia noastra - doar de câteva minute - pare ca umanizeaza pustietatea. dar semnele trecerii si, mai ales, ale pertecerii concetatenilor nostri în vara-toamna trecuta se vad: vetrele unde s-au perpelit mici si cârnaciori, hârtii si sticle aruncate peste tot, pungi de plastic, luate de vântul iernii, fâlfâind patetic în grengile copacilor. N-au ajuns înca, pe aici, tinerii voluntari ecologisti, pe care i-am vazut si-n alti ani, sa curete locul. Impresia derizorie a acestor ponderabile nu poate totusi înabusi entuziasmul nostru, cam gonflat. Ne promitem ca înspre vara sa închiriem una-doua dintre casutele ce stau însirate ca niste jucarii pentru copii de-a lungul aleii oprincipale. Evident ca nici unul dintre noi n-o va face, dar suna promitator.
Tinta noastra e "schitul lui Inculet", ce se zareste undeva jos, în Pietrarie. Sunt de vayut acolo-pictorul si prozatoarea au mai fost-frescele interioare realiyate de un Stefan Constantinescu pe la 1947 si ceva. Cei doi polemizeaza ardent pe seama culorilor dominante: doamna zice ca dominant si frapant este galbenul, domnul sustine ca e ocrul (si "verdele de China", avea sa-mi precizeze mai târziu). Eu nu fac decât sa-i întarât, introducând în discurs o expresie a lui Balaita folosita obsesiv într-o împrejurare similara (doar ca mai accentuat bahica): „Ocrul ma nelinisteste!”. Ca sa mântuim disputa (mimata), ne aburcam în masina si o pornim spre schit. Pictorul, la volan, zice ca stie el un drum scurt, prin padurea Dobrovat. Copacii albi, copacii negri-abia de le da mugurul, dar pe jos pâlcuri¬pâlcuri de pur, un fel de salata verde, salbatica, din care ne umplem traistutele în copilarie. Ar fi trebuit de mult sa se iteasca un drum la dreapta si deja ne încearca nelinistea (încântatoare!) ca ne-am ratacit. Ne scoate din dilema soferul unei dubite pe care scrie- ce credeti? - „Ziarul de Iasi”. „Schitul lui Inculet? se mira. Va întoarceti si o luati la stânga, pe la Schitul lui Tarâta, intrati în Pietrarie si-acolo mai întrebati”. „T-am spus eu?” moldovenizeaza prozatoarea, spre pictorul-sofer, încântatade simtul ei de orientare. Orbecaim-vorba vine-prin Bârnova, de parca ne-am fi cautat un loc de vila-iar oferta e, într-adevar, generoasa.
In sfârsit, când aterizam pe esplanada de lânga schit, câtiva localnici ne privesc ca pe niste extraterestri. Bisericuta e-se putea altfel?-închisa si-i dam ocol, mofluzi, pâna când vin doi barbati care ne iau la întrebari. „Ce cautam, ce vrem?”. Când afla, sânt oarecum dezamagiti. „Biserica sî mai dischidi disara, la slujbî” ... „Dar noi, uite, am venit de la Iasi (parc¬am fi venit din Pampas) si vrem s-o vedem”. Îi yapacim pe cei doi cu valentele picturii interioare, cu Inculet-care-a facut Unirea-cea-Mare, si unul dintre ei se îmbuna: „Du-te, mai, sî adî cheia...”.
Mai adastam apoi pe peluza cu o cafea si câteva grame de coniac, spre care îl îndemnam si pe „ghidul” nostru, dar el refuza, ca pe duca-se pe pustii. Dar hârtia de 5 lei (noi), oferitâ, o strânge bucuros în palmî, ba, într-o clipa , se si repede si-i saruta mâna pictorului. O fi crezut ca-i popa? Ma simt frustrat: banul era de la mine si, oricum, eu port barba alba si demna de încredere. .
- Aici vor veni norvegienii, ne informeaza, refacut material, „ghidul”; or sî facî o statiuni, o sî vinî turisti, sî mai câstigam sî noi un ban... Mai poftiti pi la noi!...

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR