UN MARE POET CRESTIN

Eminescu pentru cei in restriste

Sa lu am aminte:
Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărul mărilor!
Din valul ce ne bîntuie Înalță-ne, ne mîntuie! Privirea adorată
Asupră-ne coboară, O, Maică prea curată Și pururea fecioară,
Marie!

Eminescu a fost un spirit profund religios, pentru că orice mare poet este religios. Aceasta izvorăște din unitatea de esență între poezie și credință, din faptul însuși că poesis, ca gest de facere, implică credința, atât în cel ce inspiră și face, cât și în ceea ce se face, în făcutul săvârșit. Spiritul, sau Duhul Sfânt, este însăși respirația Lui. Profeții sunt poeții, iar poeții sunt profeții.
Dacă religiozitatea esențială a poeziei lui Eminescu cste evidentă și dincolo de orice dispută, s-a putut pune la îndoială creștinismul acestei poezii, atât din cauza unor accente presupus „păgâne", cât și absenței unor texte majore cu o tentă creștină expresă.
Dar Charles Baudelaire este considerat (pe bună dreptate) demonismul poeziei sale; Biserica însăși îl revendică. Eminescu nu este numai un poet profuns religios, ci un mare poet creștin, poetul unui neam creștin bântuit de valzul restriștei istorice, el e poetul fiecărui Român sub restriște. În temnițele comuniste, în țara cotropită de lăcustele păgânității, Românii ziceau:
Rugămu-ne'ndurărilor
Restriștea, condițiapermanentă. a existenței în lume, restriștea celor umiliți și obidiți, celor torturați și omorâți, celor care li se interzice chiar și rugăciunea, se exprimă în rugăciune, în rugăciunea pentru îndurare. Căci numai îndurarea divină poate spăla păcatul și vina din care-a izvorât restriștea. Și cui se roagă Poetul?
Luceafărul mărilor
Aceasta nu este o flgură de stil, el nu se roagă unui obiect astronomic, ci Aceleia care intercede între Dumnezeu și om, și care este Stella Maris, Luceafărul mărilor. Numai Ea, Maica Domnului, Protectoare a celor sub restriște, Atotîndurătoarea, poate primi rugăciunile noastre pentru ca astfel să ne înălțăm deasupra și
Din valul ce ne bîntuie
Numai Ea, prin grația infinită a Fiului Său, ne poate conduce spre mântuire:
Inalță-ne, ne mîntuie!
Poporul român, care s-a născut, am putea zice, din creștinism, a avut întotdeauna o adorație sacră pentru Maica Domnului, în care a văzut pe maica și Protectoarea sa:
Privirea adorată
Asupră-ne coboară
O, maică prea curată
Și pururea Fecioară,
Maria!
și nu a încetat niciodată a-I implora cereasca-I grație și milă
În slăvi, fecioara e implorată să cate la noi, cei în restriște, cei sub jugul de fier al istoriei și al becisniciei umane.
Eminescu ține să enunțe unele din sublimele atribute ale maicii Domnului, precum și numele Ei, pentru ca astfel intercesiunea să poată avea loc și să fie efectivă.
Textul acestui diamant poetic, de o puritate, simplitate și claritate accesibilă numai profeților și poeților, este însăși Rugăciunea Românilor sub restriște. Poezie ex profundis, să o rostim și astăzi, când comemorăm înălțarea Poetului din cercul strâmt al restriștei la sferele pure și clare unde tronează Stella Maris.

Mihai Ursachi