RESTITUIRI

Mondializarea culturii române
de Romul Munteanu
(1926-2011)

Invitatiile de reintegrare a culturii române pe continentul nostru nu sunt lipsite de un anumit temei. Repetarea lor exasperanta lasa totusi impresia ca intelectualii români, scriitorii, artistii etc, ar fi parasit Europa, retragându-se cu totii într-un spatiu steril unde îsi semanau ideile în pustiu. Sa fi avut oare loc în tara noastra o abdicare generala de la adevaratele teluri ale artei si culturii? Credem ca nu! Fara îndoiala ca raspunsurile la „comanda sociala" nu au lipsit nici în literatura, nici în artele plastice si nici în muzica. Uneori scriitori de mare talent si plasticieni cunoscuti au raspuns acestor chemari. Articolele conjuncturale din presa, insertiile politice din operele literare, câteodata carti întregi au programat minciuni, facând apologia „omului nou", necunoscut în aceasta acceptie pe pamântul românesc. Pâna si romanul tristului deceniu era o vrajitorie aberanta care împartea istoria contemporana între doi dictatori: cel rau si cel bun, care a instaurat adevarul si dreptatea în societatea noastra de azi. in felul acesta au fost infestate, rând pe rând, romanul taranesc, transferat într-o proza searbada a colectivizarii, romanul santierului, cu faimosii sai supraoameni, ba uneori si romanul istoric. Ce sa mai spunem de poezia encomiastica?
Fara îndoiala ca acest tip de carti nu depaseau sfera locala de uinteres a literaturii de tip raional. Cine era oare dispus sa traduca astfel de „opere" în care referentul ramâne o ciudata aberatie? Scriitorii captivati de aceasta maniera stranie de întelegere a spiritului local nu puteau avea acces spre comprehensiunea cititorilor din cele mai diverse tari europene. Sa fim bine întelesi! Aici nu este vorba de culoarea locala din romanele lui Garcia Marquez. E. Scorza, Sabato si altii. Dificultatea întelegerii nu vine din diferenta de mentalitati, ci din imposibilitatea de asimilare a unor fictiuni artificiale, care tineau doar de cosmetica pur exterioara a vietii.
Traditiile culturii românesti nu sunt însa de aceasta natura. Cronicarii români din Moldova, scoliti în colegiile poloneze, au facut din eruditia lor istorica un mijloc de dialog european. Spatarul Milescu a scris o carte despre China, ce a suscitat interesul unor mari învatati din lume. Opera unui print luminat ca D. Cantemir a fost talmacita în diferite limbi. Carturarii Scolii ardelene au învatat la Viena si la Roma, eruditia lor devenind un instrument polemic în marea confnmtare cu istoricii ce-i osândeau pe românii ardeleni sa ramâna un popor fara „natio". Tinerii ntelectuali din Muntenia Moldova (1800-1850) ce se întorceau de la studii din Franta aduceau cu ei o adevarata scoala a democratiei în care îsi educau si parintii. Putem apoi uita cum I.H. Radulescu alcatuise un complex program de Biblioteca universala ce ajungea pâna la Balzac si Hegel?
Prin educatie si traditie, românii au ramas mereu în Europa. Pâna si Academia greaca de la Bucuresti era conceputa în acest spirit. Ce sa mai spunem de marea explozie europeana a generatiei lui Eminescu, Creanga si Caragiale? Universalul romantic si particularul realist si-au gasit, deopotriva, deschiderea spre Europa..Acest mare preludiu literar al deschiderii spre harta culturala a lumii s-a extins mereu. Autorii straini publicati în Literatorul lui Macedonski relevau osmoza dintre literatura româna si cea straina, evidenta în revistele românesti de avangarda. Valoarea scritorilor români din diaspora este de natura sa demonstreze ca România nu si-a închis granitele fata de circulatia operelor artistice mondiale. Cine cerceteaza astazi cronicile literare si studiile de critica, scrise în perioada interbelica de P. Zarifopol, Perpessicius, B. Fundoianu, S. Cioculescu, M. Ralea, T. Vianu, L. Blaga etc, nu poate sa nu fie uimit de marea receptivitate a intelectualilor români deschisa spre fenomene artistice noi, în curs de validare. Experimentele literare din perioada interbelica demonstreaza acelasi lucru.
Dogmatismul ascendent din deceniile cinci si sase nu a închis total comunicarea literaturii române cu alte valori artistice din diferite tari. În numele „realismului fara margini" au aparut diferite traduceri din marii clasici, urmate de operele lui Faulkner, Hemingway, Dos Passos, Sartre, Th. Mann, Brecht si atâtia altii. Valul acesta de talmaciri nu a putut fi oprit nici în anii cei mai negri de „cordon sanitar", organizat de dictatura in jurul tarii. Romanul sud-american, noul roman francez, noua critica etc sunt o marturie evidenta în acest sens. Tara care i-a dat pe Brâncusi, Enescu, E. Ionescu si Em. Cioran, tara care a întretinut admiratia în jurul operei lui M. Eliade, C. Noica si altii, nu putea iesi din Europa.
Literatura majora scrisa în aceste decenii întunecate a ramas mereu cu antenele deschise spre omenire. Românii nu si-au pierdut sentimentul trairii într-o era planetara, în pofida tuturor barajelor menite sa interzica orice informatie fundamentala. Fara îndoiala ca numeroase fenomene de discriminare culturala si stiintifica nu au putut fi evitate. De aceea, mondializarea culturii române se cuvine sa intre pe caile ei firesti de comunicare si împlinire. Asa cum au fost „arse" si alte etape din istoria culturii noastre, amenintata de claustrare din diverse cauze, suntem convinsi ca si acum vom gasi energia necesara de asumare fireasca a constiintei planetare.