Porto-Franco

Vasile Golocovo

George Adrian

Rubrica: Pod de poezie  /  Nr. 134/2007

POD DE POEZIE

Vasile Golocvo
«Sarut, sarut, saruta-ma»
Ed.Pontos, Chisinau, 2006

 

La a doua sa carte ( prima, „Piatra stie, cerul vede”, a aparut în anul 2002), Vasile Golocvo (nascut la 5 octombrie 1955 în satul Cruglic din raionul Criuleni) se înscrie în rândul (pseudo)traditionalistilor basarabeni, nearatând vreo dorinta de sincronizare cu bataile ceasului literaturii românesti contemporane. Candoarea si iubirea umbresc orice ambitie literara constientizata la un nivel transromânesc, raportarea la literatura facându-se cu piosenie iar nu cu orgoliu: „Eu ma închin la foaia dc hârtie/ Ce m-a lasat stiuta sa te am;/ lubita mea si dulce poezie,/ De nu erai, nici eu nu mai eram.//(...)// Eu ma închin la foaia de hârtie/ Cu bucurii, cu frunze de pelin,/ Cu sanatate catre cel de scrie/ De tara mea, de neamul ei divin.”. Acestea sunt doua dintre cele trei strofe ale primului poem din volum, prima si ultima, strofe care contin in nuce întregul volum de numai putin 114 pagini, fara cuprins. O oarecare naivitate lirica, degraba sesizabila de cispruteanul morocanos, însotita de un didacticism greu sau... usor de explicat pentru un om care lucreaza ca specialist coordonator la Inspectoratul Principal de Stat pentru Carantina Fitosanitara din Republica Moldova, îl pot apropia de anumite învataturi destinate cine stie cui, într-un limbaj bântuit de literatura sapiential¬religioasa: „Adevaru-i sarbatoare,/ Iar minciuna – ratacire.” (p.7),"Viata-i ca o lumânare/ Cu fiori îmbatatori" (p.8) s.a.m.d. Unele poeme par a fr texte scrise special pentru muzica usoara, fiind însotite explicit de refrene (p.8 sau p.83, cu poemul „Închin paharul”) ... Altfel, se citeste/scrie sub semnul confesiunii, uneori umorul punctând la impresia neartistica, existând texte cu valoare de epigrama care nu se poate multumi doar cu un catren: „Tot facând la mari pe chef,/ A ajuns sa fie sef/ Si-aici, uite, se trezeste/ Ca nu prea se ispraveste.// Doamne, cât de mult difera/ Drumul pân' la cariera!/ mai ales când nu simti, frate,/ Daca ai vreo greutate.// Las-o naibii, da-o ciorii/ Sa te lupti cu vântul morii/ Ori cu morile de vânt...l Ia coboara pe pamânt!” (p.39) sau ultimul poem, masurat: „A glumit viata cu mine/ Vrând sa vada ce-o sa fac,/ Si eu stiu ce e mai bine,/ Însa despre asta tac.” (p.114). Pitagoriceste vorbind, autorul nu tace îndeajuns, ispita scrierii si a daruirii de semne urmasilor, îndemnându-l la rascolit departarea, la priviri deloc narcisiste, desi, cel putin la o prima citire a titlului poemului numit mai jos, ai crede cu totul si cu totul altceva (,,Azi ma simt frumos si bine..."), deseori atentia poetului fiind îndreptata catre copii, nefiind însa deloc cazul sa facem o paralela cu neîntelegerile care au dus la interpretarea eronata a poemului „Dupa melci” de Ion Barbu: „De când lumea e facuta,/ Cei mai mici pe mari asculta,/ Învatând cu bucurie/ Cum sa aiba si sa fre.” Alteori poemele par a fi niste pamflete ratate sau niste editoriale versifrcate: „Sa ma ierte Dumnezeu,/ dar mi-i greu si mult mi-i greu/ Sa vad dreptul plin de rau,/ Viitorul în cliseu,/ Adevarul la lingau”, morala nefacând, se stie, casa buna cu estetica decât rareori...
Exista si ecouri eminesciene care pot stârni, desigur, zâmbete întelegatoare: „Frunza verde, frunza deasa,/ Tara dulcc si frumoasa,/ Luminite sub sprâncene,/ Izvorase cruglicene/ Ce de râu duios se leaga/ Si de viata mea întreaga,/ Lânga pasarea pribeaga,/ care lumea-i este draga.// Suna cornul si aduna/ Clar de zi si clar de luna;/ Vine codrul dupa mine,/ Ca eu am cuvinte line...(...)// Suna vai si dealuri suna,/ Aducând vestire buna,/ C-au venit cu flori de tei/ Înruditi de stefanei/ Care tin cerul pe ei -/ fala mea, voinicii mei,/ Credinciosii stejarei.”
Nici patriotismul local (sau natal) nu este neglijat: „satul meu între rascruci,/ Tu ma chemi, tu ma aduci,/ Fiindca-n cer de curcubeu/ Eu ramân copilul tau”.
Ceea ce salveaza multe este faptul ca poetul nostru pare a sti ca stelele vorbesc doar între ele, neavând habar de scrisul nostru cel de toate slabiciunile... Mai stie ca „toate trec”, ca „Pamântul tace rabdator"... dar pentru ce se salveaza, este evident ca nu pentru un pariu cu literatura... Ci, cel mai sigur, cu ceea ce am putea numi „românism”. Cu toata alergia pe care o trezeste orice „ism”: „Eu ziceam: vorbeste câmpul,/ Altii – ai înnebunit/ Si râdea întreg Pamântul -/ Eu cu lanul am vorbit./ Chiar am stat cu el frateste,/ Am cinstit, am ospatat,/ Ne-am cuprins prieteneste,/ Am mai râs, am mai oftat.../ Îl iubesc si ma iubeste./ Si-am vazut de la-nceput -/ C-am vorbit în româneste:/ M-a-ndragit atât de mult!...”
Bref, o carte care nu poate sa te prinda, o carte care nu se poate citi de la un capat la altul, lipsa unui editor profesionist, care sa faca un pic de ordine în texte, spunându-si greu cuvântul...Cu siguranta nu si¬ar gasi loc vreun poem într-o antologie precum cea lui Nicolae Leahu... Dar este o carte care se poate frunzari si simti româneste! Ca între frati, la o întâlnire, dupa ce ani, zeci de ani nu s-au vazut si înteles... Cântând la un pahar de busuioaca: „Trece viata si rasare/ În padure noua floare...” Si la refren: ,,Când dam cartile pe fata,/ Ne trezim cu alta viata/ Si vrem sa gasim în ea/ Ce-am lasat altundeva"...
Ramân misteriile oricarei prietenii, dupa ce despartirea are ultimul cuvânt, ca întotdeauna.

George Adrian

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR