RESTITUIRI

MIRCEA ELIADE:
Convorbiri cu Lucian Blaga*

Blaga vorbeste rar, aproape silabisind fiecare cuvânt si te priveste în ochi, concentrat – dar ai senzatia ca privirile lui trec peste tine, si nu odata te simti ispitit sa întorci capul, sa întâlnesti si tu naluca pe care o tinteste el. De altfel, dupa cum am avut prilejul sa ma conving de mai multe ori la Bucuresti, Blaga arareori e bucuros sa poarte o conversatie. Ramâne tacut în mijlocul celorlalti, si tacerea aceasta se prelungeste câteodata tulburatoare...
- Sunt înca la vârsta care îmi permite oricât de multe si de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate parea mai grav, pastrez înca cea mai buna idee despre lectura. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a „barbatiei” unui om de cultura, a rezistentei sale spirituale. Lecturile, ca si „influentele”, sunt un instrument de selectie. Cei care nu au destula vitalitate, si o foarte aproximativa forta de creatie – sucomba „influentelor”, lecturilor, culturilor straine în general. Ceilalti – si ma gândesc la un Cantemir, la un Hasdeu, la un Eminescu – ies din aceasta proba de foc întariti, si personalitatea lor se rotunjeste mai biruitoare... De altfel, cum am spus-o de nenumatare ori, sunt convins ca enciclopedismul si universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii românesti. Si sunt bucuros ca verific înca o data aceasta observatie a mea chiar în cazul d-tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie câte probleme ai atacat: logica, teoria cunoasterii, teologie, morfologia culturii, metafizica...
- Si vor veni curând si alte probleme, adauga Lucian Blaga. Nu pentru ca tin cu orice pret sa fiu „universal”, cum spui, ci pentru ca sistemul meu de filosofie se desfasoara simfonic. Vor fi probabil cinci trilogii: dupa trilogia cunoasterii si a culturii, încheiate si tiparite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii si moralei si apoi o metafizica. Ai observat însa ca, de pe acum, acord o mare importanta metafizicii, ultimul volum al fiecarei trilogii încercând o încununare a celorlalte, si o valorificare metafizica a problemelor dezbatute...
- Ceea ce admir mai mult în opera d-tale filosofica, îi marturisesc eu, este curajul creatiei. Astazi, când filosofii de abia îndraznesc sa atace doua-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filozofie, dupa ce, în prealabil, te-ai silit sa înmultesti chiar numarul acestor probleme, descoperind, bunaoara, garnitura categoriilor subconstientului.
Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie sa-ti spun eu ca vad si în aceasta sete de creatie filosofica a d-tale o trasatura specifica a culturii românesti moderne. Curajul creatiei si obsesia universalului alcatuiesc cea mai frumoasa traditie a romantismului românesc. Iar acum, dupa Unire, încercam sa intram în istoria Europei printr-o valorificare integrala si româneasca a existentei. Alaturi de Nae Ionescu, ale carui universale preocupari si rara vocatie metafizica sunt cunoscute tuturor studentilor de la 1920 încoace – d-ta înalti culura româneasca pe adevaratul sau nivel. Vasile Bancila a avut dreptate dându-te ca pilda de „energie româneasca”...
- Vasile Bancila este cel mai pretios exeget al operei filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, daca ma gândesc la generatia tânara, eu nu am de ce ma plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmarite cu multa simpatie... Spuneai însa adineauri ca ti se pare curajoasa încercarea mea de a cladi un sistem complet de filozofie. Îndraznesc sa adaug ca aceasta încercare este, dupa câte stiu eu, cu totul personala. Nu pot afirma ca stapânesc în întregime istoria filosofiei, pâna în amanunte, însa tot ce-am cetit n-am gasit nimic asemanator sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru ca am auzit spunându-se, din anumite cercuri, ca sistemul meu filosofic nu are nimic original...
(...)Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Este vorba de o mutatiune ontologica, mutatiune care deosebeste pe om de celelalte animale, si care e rezultatul eforturilor omului de a-si revela Misterul. Omul singur este creator de cultura si aceasta datorita trairii sale întru mister si revelare.
Omul, încercând sa-si reveleze misterul, în ale carui dimensiuni singur traieste – creeaza cultura. Nu-ti pot rezuma toate concluziile cartii mele, Geneza metaforei, dar e destul sa-ti spun ca eu consider stilul ca o intersectie a doua finalitati: pe de o parte omul încearca sa-si reveleze misterul, pe de alta parte Marele Anonim, prin frânele transcedentale, zadarniceste aceasta încercare tocmai pentru a mentine echilibrul în Univers si a sili pe om sa-si realizeze conditia sa de creator de cultura. Matca stilistica – asa cum o definesc eu, ca o garnitura de categorii abisale, para-corespondente categoriilor constientului – este frâna transcedentala prin care Marele Anonim se apara împotriva încercarilor omului de a i se substitui, revelând si creând misterul...
- Dintr-un fragment publicat într-o revista, întrerup eu, înteleg ca oferi o cu totul alta explicatie deosebirilor dintre cultura si civilizatie care au dat atât de mult de lucru gânditorilor si istoricilor din ultimii douazeci de ani.
- Întocmai. Cultura raspunde existentei umane întru mister si revelare, iar civilizatia raspunde existentei întru autoconservare si securitate. Între ele nu exista deosebiri de vârsta biologica, asa cum crede Spengler când afirma ca orice cultura se transforma, îmbatrânind, în civilizatie – ci o deosebire profunda de natura ontologica. Creatia culturala este o plasmuire a spiritului omenesc de natura metaforica, destinata adica sa reveleze un mister, prin mijloacele metaforice; si ca atare poarta constitutiv o pecete stilistica, pentru ca eu am dovedit ca orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistica. Pe câta vreme civilizatia este o plasmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securitatii si autoconservarii, si n-are intentia sa reveleze un mister. De aceea civilizatia poate avea o pecete stilistica, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucreaza pentru confortul si securitatea sa – un plug, o arma, o unealta – se impregneaza prin imitatie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil.
- Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat aceasta teorie, care mi se pare cu totul originala si bine întemeiata. Ceea ce ma încânta si mai mult este importanta pe care o acorzi finalitatii problemei teologice, în genere.
- Cred ca nici unul dintre filosofii contemporani nu se lupta atât de mult cu aceasta problema suprema, cu întrebarea ultima: de ce este lumea astfel facuta? Pentru care scop? În cartile mele, si mai ales în trilogiile care vor urma, nu ma feresc niciodata sa încerc dezlegarea acestor întrebari.

(*Vremea, an X, august 1937)