SCRISORI NETRIMISE

FLOAREA-SOARELUI
sau
Taierea painii pe fruntea lui Ioan
- se dedica lui Liviu Ioan Stoiciu, la 60 de ani -

SAPTE POEME IN PROZA

Ce are Cantonul doi patru opt cu Rapa Zbancului? Ce are scrisul lui de la stanga la dreapta cu scrisul meu de la varful penitei la bataile inimii.
Pagina n-are margini, e infinita, e un cerc, rupt mai intai, ce se dezvolta concentric precum un targ taranesc pe care se bat orasenii duminica.
Asa gandesc acum, cand tai in doua Adjudul cel Vechi prin care flutura fularul Poetului cum insusi fanionul sub care el se jurase (Ceva sfant pentru istoria literaturii romane) jurase: "Daca nu rup bariera sau, ma rog, gardul de spini-trandafiri salbatici, catina etc, catre Suedezul, ala iubit si blamat deopotriva, la inceputul secolului XX, eu, chiar eu, ma sinucid, sa ma ierte, domnul"...
De-a lungul, hat, al secolelor, ce raureau istoria ca niste manuscrise inegrite, rasucite (unele au aprins castele si cetati) de poeti si subrete prin taverne...
Am sarit brusc din tren - asta e - la Cantonul doi patru opt unde flutura o bluza albastra - copilaria Poetului imbracand sunetul de clopot al liniei ferate.
In foltanul de cucuta, catre umbra apei, treceau siruri-siruri de furnici cu oua-n gura, intre plopi scanteiau otelele coaselor prin fan, stapungand insasi Poezia cu toate salbaticiunile in deruta...
Si-atunci, intr-o pauza, la amiaza, taiam painea pe fruntea lui Ioan si firimiturile le culegeam cu limba, iar furnicilor, care furau pana si mirosul de grau mort, le cresteau repede aripi subtiri ca frunzele de cucuta incat nu mai stiam cine zboara in pala vantului...
Pe malul Siretului, baieti si fete spanzurau camasile-n salcii si plopi subtiri cat lama de cutit nefolosita vreodata, acolo-n umbra apei se-aruncau apoi pana nisipul lua forma trupului lor arcuit ca o crenguta de alun.
Taiam - spuneam - painea pe ridurile lui Ioan, fermoare subtiri ca nici nu se mai deschid, sub care lumina ochilor se alinia intr-un inger negru vorbitor...
" Trecut-au ani, sfinte Ioane, dar gandul tau rasarit in Padurea de la Ipotesti, pe cand erai tras in poza, nu s-a implinit, Ioane..."
Eu eram un fel de trimis al domnului(?) SAU... AVEAM POST LIBER LA BUTOAIELE INFERNULUI, PUTEAM SI PUTEAI SA LEVITEZI IN ABURII VINULUI ca printre balauri padurosi; puteai s-o astepti pe Euridice din Bacau plecata, ti-aduci aminte?, cu barca pe dunare insotita/parasita de bacantele orientului...
N-am adormit la amiaza pe sinele de tren (pana la 14 ani au nu vazusem in satul meu tren) racoroase ca ramura de stejar din rapa Zbancului; si totusi, Maria, in vis, ma ademenea sa-mi arunc Flaneaua si s-o flutur cum tu, fanionul la Canton.
Gelos pe Nichita pan' la dumnezeu, cum ca pe el l-a luat la 50 de cartuse, tu asteptai trenul la alt miez de noapte, citind stelele oarbe, scrasnind.
El trebuia sa-ti trimita un semn, sa cada ghinda pe timpanul tau ca sa auzi la iarna lupii urland departe de casa unde focul nu-i o simpla poveste...
Unde-or fi copilandrele de pe malul Siretului, dar Rosa si Maria, si Nuta, si Frosa de la Rapa Zbancului, cu pietricele colorate aruncand dupa tine, dupa mine? de ce mai scrii tu, taciturnule, baiete, si nu te-mbraci, in sfarsit, cu-o bluza de nisip? Pana cand ielele tale vor pandi silabele/sibilele care tin la semafoare toate trenurile lumii?
Dar tu, la turnul spart de la Canton, mai veghezi campia tesuta cu ranile raului, in timp ce eu cu Rapa Zbancului legata de fiinta mea ca un brau tamaduitor mai tai inca paine pe fruntea ta siroind peste firimiturile si furnicile, si ochii cei sfidand eternitatea dintr-un Canton demult risipit in cercul altui Crater!
Porti in loc de cruce o bucata de linie ferata, duc in spinare o creanga de stej ar din Rapa Zbancului care suna, mai suna in sangele ce tanar a fost, dezvelim fluviul si campia de copilandrele cantand in versurile pe care inca nu le-am scris si in miezul cald de paine unde bobul de grau e-ngropat spre inviere, in lanul de Floarea-Soarelui.


Sterian Vicol