ESEU

Constantin Noica si „sindromul gândirii abstracte"

Într-un interviu acordat Cotidianului în 2007, la aparitia cartii „neconventionale" — Noica si Miscarea Legionara (Editura Humanitas, Bucuresti, 2007), Sorin Lavric, vorbind despre relatia din titlul cartii sale, preciza ca este „o intersectie urmata de o despartire definitiva". Si apoi: „Judecata dupa represaliile pe care le-a avut din cauza ei, intersectia a fost negresit nefericita pentru Noica. Dar judecata dupa articolele din Buna Vestire, intersectia a fost transfiguratoare".
Subiectul este deosebit de fierbinte pentru România contemporana care nu a obtinut perspectiva judecatii reci, detasate si corecte. Privind intelectuali de prima marime ai culturii noastre, acest subiect trebuie judecat cu maxima obiectivitate posibila. Marta Petreu vorbea undeva, în articolul Alexandra Laignel¬Lavastine: metoda „franceza"(Revista 22, 1 iulie 2002)de mai multe abordari ale acestei probleme si supunea unei incizii extrem de pertinente si critice pozitia cercetatoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine, autoare a doua carti despre intelectuali români care au simpatizat cu Miscarea Legionara în anii '30: Filozofie si nationalism: paradoxul Noica(teza de doctorat sustinuta în 1996, publicata la Humanitas în 1998) si Cioran, Eliade, Ionescu — uitarea fascismului(Editura Presses Universitaires de France, Paris, 2002, ulterior în traducere româneasca la Est-Editura, 2002). Desigur, multe dintre ideile autoarei franceze sunt subrede, unele, false, altele, explicabile, si unele si altele, printr-o superficialitate a documentarii si a argumentarii, fapt ce-l determina pe Tudorel Urian sa o considere scandaloasa(Bucuria de a citi, în România literara, nr. 24/2004).
Într-un deceniu(1996-2007), atitudinea cercetatorilor în jurul personalitatii lui Constantin Noica a variat între extreme cautând acea linie de mijloc, aurea mediocritas, care sa ia în calcul toate imponderabilele.
Aceeasi Marta Petreu arata în articolul citat ca exista o „tipologie areactiilor" în mediile intelectuale care ar caracteriza perioada 1990-2002, în privinta raporturilor intelectualilor marcanti cu miscarea legionara: „l. reactia de respingere a ideii ca Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc. au vreo vina legionara; 2. reactia normala, de discutare cu cartile pe masa, a problemei; 3.
exagerarealegionarismului celor în discutie (din motive de oportunism, zic eu)"(s.n.). În mediile legionare, din România si din strainatate, reactiile sunt: „l. reactia de respingere violenta a ideii pro-legionarismului lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc. si hartuirea prin toate metodele (mergând pâna la amenintarea voalata cu moartea) a criticilor si istoricilor care au îndraznit sa discute tema; 2. folosirea lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc. ca alibi pentru valoarea legionarismului. Unele texte legionare vorbesc despre Eliade si Cioran ca despre legionari eterni si folosesc numele lor pentru a dovedi valoarea de ieri si viabilitatea de azi ale legionarismului".
Nici într-un caz, numele acestor intelectuali nu poate fi folosit pentru a justifica viabilitatea ideologiei legionare sau prozelitismul. Curent politic condamnat de istorie, legionarismul trebuie privit ca un accident tragic în existenta acestor oameni, acele pete în soare care nu trebuie sa împiedice lumina operelor lor sa se reverse.
Atitudinea unor Z. Ornea, Catalin Târlea, C. Stanescu si Marta Petreu a urmarit ferirea acestor autori de „abuzul legionar" si de „narcisismul cultural". Acestora li se adauga si Sorin Lavric prin cartea sa din 2007, Noica si Miscarea Legionara, tânarul filozof optând pentru un dialog dezinhibat despre durerile, complexele si bolile culturii române.
Punctul de plecare pentru aceste dispute si vederi din unghiuri diferite l-a constituit prefata din 1990 a lui Dan C. Mihailescu la cartea lui Emil Cioran, Revelatia durerii (Echinox, 1990), urmata, în 1992, de cartea lui Norman Manea, Felix culpa. Cartile Alexandrei Laignel¬Lavastine au agitat spiritele si au determinat ample si documentate luari de pozitie ale intelectualilor român, avizi de adevar.
Problema apropierii acestor intelectuali de legionarism ramâne în continuare foarte sensibila si, de aceea, probabil, nu este înca timpul pentru o discutie publica la „rece", adica fara patimi, resentimente, fara spirit vindicativ. Rana nu s-a cicatrizat, nu este vindecata. În acest context, cartea lui Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionara, este nu numai o carte bine
documentata, cu argumente bine sustinute care au o logica interna persuasiva, seducatoare prin constructie si palpit
al ideilor, dar si foarte curajoasa pentru un cercetator tânar care-si cladeste intrarea în lumea ideilor. Curajos,
dar nu si temerar este Sorin Lavric pentru ca el nu se...