INTERPRETARI

Poezia lui Ion Gheorghe si motivul calatoriei esentiale

Exceptând cronicile care au întâmpinat aparitia unor volume de poezii,
Criticii literari nu prea s-au complicat pâna astazi cu studierea operei lui Ion Gheorghe. O minima concesie au realizat Marin Mincu si Constantin Stanescu,
Prezentatorii celor doua antologii din 1972 si 1979, care totusi sacrifica poeme importante si chiar volume întregi. S-a considerat, probabil, ca „Pâine si sare" (1957), „Caile pamântului" (1960), „Tara rândunelelor" (1963), „Cariatida" (1964) si „Vine iarba" (1968) inaugurând cu toate trasaturile etapa decisiva, numita megalitica, din activitatea scriitorului. Din câte stim, nicio editura nu a ridicat dupa 1990 problema alcatuirii unei antologii de autor, nedorindu-se a se promova modelul literar Ion Gheorghe.. un criteriu selectiv ceva mai generos ar aduna cel putin 100 de poeme din cele 600, întarind identitatea autorului cu aprecierile cititorilor sai, putini, dar fideli. Cazul Ion Gheorghe nu reprezinta o ilustrare a succesului financiar. Poemele lungi, versurile lungi servesc poetului însusi, ritmul propriu al elaborarii, nepasator cu latura spirituala a cititorului. Opera sa a evoluat continuu prin deiversificare si imbogatire interioara, dupa alezarea teoriei protoistorice, prin spargerea conventiilor artistice, pentru a întemeia altceva. E un autor subiectiv, întrutotul subiectiv, la care temele si motivele lirice sunt înlocuite cu dogma istorica si cu emotia cristalizata în propriul spirit. El se situeaza într-un sine esential, inflexibil si torential, care, dupa un regulament poetic strict, l-ar scoate în afara literaturii si l¬ar plasa pe orbita experimentului. Iar acest experiment, reluat în fiecare carte, obliga poezia sa ia în calcul paradoxale interpretari arheologice si chiar un anumit fanatism în contemplarea probelor materiale. Cu o deschidere grandioasa a unghiului liric, în versuri de o materialitate dura în care pulseaza atitudinea maniheista, spiritul sau se manifesta cu frenezie în lumina puternica a noilor teorii referitoare la paleolitic. Vitalitatea nu se intimideaza nici un moment în fata acestui spectacol. Poemele sunt semintele grandiosului, glasul zeilor geto¬daci, cimerieni si hipoerboreeni. În ele rasuna incantatiile preotilor din sanctuare, cuvintele magice rostite în linistea marilor cogaioane. Reconstituie din glosele monetare organizarea complexelor memoriale, a monumentelor si cotelor sacre, a columnelor si a pesterilor cuvintelor sfinte, toate inscriptionate cu sarade mistice si apotropaice. Aflat de patru decenii în propriul limbaj de transfigurari, embleme si megalite, autorul descifreaza stiinta si constiinta sinteticului la popoarele cimerice. Traieste sub vraja idolului suprem al celor peste 150 de triburi dacice, Zeul Erou Sotheros Heros, numele sau implicând locul natal, institutiile cetatii, legile, cutumele si mai apoi toate misterele, gnosele, eresurile si pe toti stramosii fondatori de ginti, protectori ai teritoriului carpato-dunarean. Neobosit, interpreteaza si explica într-o uluitoare înlantuire genealogii din protolatina. Ne conduce în preistorie, când supravietuitorii hiperboreeni a diluviului se reorganizau pe relieful ridicat din abisul Marii Pelasge — în spiritul stramosilor gentilici si ai succesiunilor matriliniare. Ne asigura ca toate zeitatile si toti eroii fusesera oameni ce se identificasera cu natura si cu vatra etnica, pentru ca nu întâmplator glosa protolatina ce numeste caminul originar este când „batra" când „vetra", având chiar întelesul fixat pe piscul montan Batrâna. Indiscutabil, panteonul hiperboreean se caracteriza prin apoteoza stramosilor. Optimismul elegiac, euforicul neîmblânzit isi deschid toate simturile spre vâna efuziunii. Nu se pierde nimic din energia de pornire, totul capata contur si semnificatie. Chiar daca viziunea unor poeme este mai violenta. Totul arata o regenerare a miturilor si o crestere a constiintei care hraneste acest demers. Viitoarele noastre cercetari vor analiza în amanunt metafizica lui Ion Gheorghe.
În putinele sale poezii de dragoste recunoastem imaginea potolita a barbatului calator plecat sa respire aerul oceanic si oxigenul marilor idei, dar si nostalgia „vetrei" si a „caminului". El îsi analizeaza propria fiinta si cele ale familiei sale, în functie de câtiva termeni: departarea în timp si spatiu, zbaterea zilnica a mamei pentru