TEXT si CONTEXT

PETRE TUTEA si „IEFTINIREA VIETII"

Eu s-ar putea sa fiu mai savant decât Cioran, dar ramân anonim, în ciuda a doua stiinte pe care le posed în mod radical: economie — dreptul, de rang universitar, acestea îmi permit sa manevrez în ansamblu. Nu e nevoie sa fii enciclopedist, pentru ca enciclopedismul e un soi de cancer mintal. Important este sa pleci de la niste discipline în mod coerent, în mod organizat."
Petre Tutea

Petre Tutea (6 octombrie 1902 — 3 decembrie 1991) s-a nascut în comuna Boteni-Arges, ca fiu al preotului Petre Badescu (1859-1925) si al tarancii analfabete Ana Simon Oprea Tutea (1885-1960). Licentiat în drept (1927) si doctor în drept administrativ (1929) al Universitatii din Cluj, ocupa un post de functionar superior în Ministerul Industriilor si Comertului (1933-1948). A fost arestat si condamnat pentru activitatea anticomunista si a executat aproape treisprezece ani de detentie, pâna la 1 august 1964. din 1968, ca urmare a demersurilor lui Alexandru Andritoiu si Zaharia Stancu, a primit pensie din partea Uniunii Scriitorilor.
S-a bucurat de prietenia lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea, Sorin Pavel si a marii majoritati a tinerilor intelectuali din perioada interbelica. A fost un coagulant al miscarii generationiste, inspirata, printre altii, de Nae Ionescu.
A colaborat la presa national-taranista (1927- 1933), de stânga (1933) si de dreapta (1934-1938), traversând tot spectrul politic national si plonjând în filosofla religioasa crestin-ortodoxa.
Petre Tutea a fost minimalizat de neîmblânzitii sai contestatari ca „orator fara opera".
Opera sa este desprinsa dintr-o constiinta nationala originara, intemeiata pe viziunea religioasa crestina asupra naturii si societatii umane. Ea fixeaza locul si rolul omului în cosmos, într-o dimensiune axiologica dominata de o ierarhie proprie de valori si sensuri universale, concentrata în formula triadica: Dumnezeu-Natura-Om.
Dupa decembrie 1989, devine cunoscut si publicul larg. I se face o presa favorabila, personalitatea lui devenind respectata si iubita, dupa ce fusese un pariu al regimului comunist, si totusi un guru ascultat chiar si de zelosii lui paznici partinici. Din 1992, spatiul editorial românesc a cunoscut o adevarata explozie de carte semnata de Petre Tutea.
Ca licentiat în drept si doctor în drept administrativ, Petre Tutea a activat în Cluj, capitala transilvana, la publicatia Chemarea tinerimii române (1926-1933), aflata sub steagul Partidului national, tribuna a tineretului intelectual român din Transilvania.
A trecut muntii si s-a stabilit, pentru tot restul vietii, în Bucuresti, obtinând prin concurs (1933) postul de sef de sectie clasa a III-a la Ministerul Industriilor si Comertului, unde primeste diferite atributii pe linie de serviciu. Imediat dupa numirea în functie, este trimis la oficiul economic al Ambasadei române din Berlin, fiind avansat, trei luni mai târziu, pentru câteva performante obtinute, la clasa I. A fost rechemat în tara si s-a ocupat, pâna la demiterea din serviciu (aprilie 1948), în principal, de perfectarea contractelor economice interguvernamentale.
O perioada a fost seful biroului de publicatii si propaganda economica a ministerului, când, prin atributiile postului: „Se ocupa special de redactarea si publicarea a doua reviste economice, în româneste, frantuzeste si englezeste, curpinzând texte oficiale (legi, regulamente, decizii si înscrieri de firme comerciale), precum si informatii economice din tara si strainatate. De asemenea, pregateste materialul necesar expozitiilor si târgurilor comerciale din tara si strainatate" (Dosar 74/ 1946, Directia comertului, Ministerul Industriilor). El este cel care a pregatit pavilionul României la al saptelea târg al Levantului de la Tel-Aviv (1936).
Împreuna cu Sorin Pavel, Ioan Craciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu si Petru Ercuta, scoate Manifestul revolutiei nationale (Sighisoara, 1935), în care se fac constatari de mare bun-simt: „Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental si nationalismul român [. .]. Nationalistii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a iesi în lumina istoriei.[...]