CRONICA LITERARA

MEMORIA POVESTILOR

Cu un veritabil har de narator levantin, Varujan Vosganian reuseste un debut de exceptie în arta romanului' . Asa se face ca haladuirea prin tragicele orcane ale istoriei trimite cu gândul la un subtil ceremonial de învaluire initiatica. Autorul are constiinta si — fara îndoiala — se simte depozitar al unei arhaice si ezoterice cunoasteri în temeiul careia emite asertiuni definitive: „Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun — ne încredinteaza el — sunt povestile. Când spui ca doi oameni sunt din acelasi neam, înseamna ca au ascultat aceleasi povesti. Despre eroi se pot spune povesti, caci ele au întotdeauna început si sfârsit. Despre cei care îndura si, mai ales, îndura întelegând, nu poti povesti, caci suferinta lor e fara de sfârsit". Este concentrata aici o întreaga filozofie a colectivitatilor victimizate, a celor despre care s-a crezut ca sunt haraziti sa fie dizolvati de istorie, fara urme si fara amintiri. Si totusi, asa cum spune batrânul Garabet — personajul cheie al cartii — „întotdeauna ramâne cineva care sa povesteasca".
Diluata pâna la disparitie, personalitatea celui ramas sa povesteasca suporta exigentele cu totul speciale din care se lasa întrezarita o veritabila etica a neuitarii. Realitatea lumii despre care se povesteste este trecuta printr-un filtru al inocentei: privirea, întelegerea si rostirile ce se deruleaza în paginile cartii apartin unui copil: „...Nu aveam înca dreptul la propriile urme caci se întâmplasera prea multe lucruri dureroase înainte de nasterea mea". Ceea ce nu înseamna ca povestasul ramâne indiferent fata de cele ce se petrec în propriile povestiri. El este cel ce trebuie sa-si îmbrace sufletul cu toata istoria (se va citi suferinta!) neamului sau.
Povestirea devine astfel o iesire din categoriile de spatiu si timp; un atopos, un climacterium tempus, nod al întretaierii vremelniciilor, restituire a indicibilului trecutelor vietuiri. Asa cum a gândit-o autorul, Cartea soaptelor aduna „...o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul, de parca fiecare se temea sa înteleaga totul, încercând astfel sa-si mântuie viata de lipsa de sens."
Sa nu pierdem din vedere, totusi, esentiale temeiuri ale acestui roman. Ele se dezvaluie dintr-o profunda— si evident fertila—încredintare: memoria trebuie sa fie beneficiara a unor imprescriptibile drepturi. Ne vom reaminti ca.un text al lui Tzvetan Todorov atragea atentia lumii contemporane asupra unuia dintre (altadata) nebanuitele pericole pe care veacul XX le-a dezvaluit fara menaj amente: Uitarea! Totalitarismele (indiferent de natura lor) au declansat cea mai brutala, agresiva si aberanta operatie de întunecare, disipare si stergere a memoriei. Din aceasta perspectiva Sud-Estul european (mai mult decât oricare alta zona a batrânului continent) s-a confruntat cu perspectiva prabusirilor dincolo de ultima limita a ceea ce s-a înteles vreodata prin omenesc.
Desigur, impresiile produse de textul unei carti sunt, mai totdeauna, labile si deci discutabile. Dar, în cazul de fata, ar fi greu sa nu sesizam stranietatea unei anumite vibratii care — interogativ-nelinistitoare asa cum ni se dezvaluie — domina întregul discurs al romanului. Ca si într-una dintre cartile lui Mircea Eliade cititorul se întâlneste cu acea realitate ostila pe care autorul Noptii de Sânziene o identifica sub numele de teroare a istoriei' . Desigur nu va fi vorba în nici un caz de o influenta. Însa frapant ramâne totusi faptul ca — si în Cartea soaptelor — este vorba de o tentativa, de altfel cât se poate de proprie, de exorcizare a ceea ce îndeobste se întelege prin termenul de Zeitgeist. Sa mai notam, de asemenea, ca, în maretia lor epica,povestile reprezinta concretizarea unei tentative de evadare, de eliberare din angrenajele inexorabilului mecanism al istoriei. A privi de departe spectacolul ei presupune a-ti lua acea libertate capabila sa te ridice pe înaltimile unei întelegeri superioare. Ceea ce echivaleaza cu o deschidere de orizonturi care— de la un anume nivel — incumba si angajeaza responsabilitatea. Este evident ca autorul a gândit în profunzime toate acestea. Textul nu lasa nici o urma de îndoiala în acest sens. Deplin edificatoare devine afirmatia unuia dintre personaje: „Scrisul, se spune, elibereaza. Le-am scris, acum pot sa le uit. Cititul, în schimb, împovareaza. Sa le citeasca altii sa nu le uite."
Prin vocatia ei de document marturisitor, Cartea soaptelor cu indelebila ei amprenta levantina, se prezinta numai aparent (si într-un plan cu totul secundar), ca împlinire — din partea autorului — a unor expectatii din sfera artisticului. În acest sens obiectivele propune de acestaîsi iau o limpede distanta si— ca atare— nu manifesta tentatia de a se epuiza ori a se cantona (cu întregul evantai de semnificatii si asteptari), în suficienta abstracta si fara ecouri a unui clasic exegi munumentum aere perenius

Dan Anghelescu