CARTEA ANULUI

CARTEA SOAPTELOR
de Varujan Vosganian

Drumul povestii:
de la realitate catre simbol

A tunci când închidem o carte care — de la primul pâna la ultimul capitol — te îndeamna sa-ti asterni pe hârtie ideile, într-o ordine revelatoare, primul gând poate fi cum si cu ce sa începi din multitudinea de impresii pe care aceasta ti-a lasat-o. Greutatea optiunii este cu atât mai mare cu cât cartea respectiva este mai complexa ideatic, mai inedita din punct de vedere tematic ori ca structura narativa.
Un astfel de volum este cel numit — cu vadite trimiteri metaforic-simbolice de catre autorul sau, Varujan Vosganian, - Cartea soaptelor.
Daca în mod obisnuit deschidem prezentarea si analiza cu cea mai puternica impresie — suma a întregului — , m-am hotarât sa încep acum demersul cu totul altfel si anume cu marturisiri ce preced lectura, legate însa organic de ea.
Asadar, o prima confesiune: si eu, ca si multi altii, avem de cele mai multe ori ideea preconceputa ca o carte prea laudata, scrisa de un autor — el însusi personalitate mult mediatizata — nu poate fi la înaltimea celor ce se spun (ori se scriu) despre ea. Iata de ce multi cititori de literatura româna contemporana o pot respinge înainte de a o citi. M-am numarat initial printre acestia. Întâmplarea a facut însa ca prieteni armeni de la New York (profesoara Silvia Burdea mai cu deosebire) sa ma roage sa le cumpar si sa le aduc romanul. Acolo, departe de tara, curiozitatea m-a facut sa-l rasfoiesc si apoi sa nu-1 mai las din mâna.
Si astfel, cartea aceasta cu povesti de „o mie si una de nopti", tragic de adevarate însa, a concurat în sejurul meu newyorkez muzeele!
A doua confesiune: interesul fata de continutul cartii venea pentru mine si din apropierea si cunoasterea unor aspecte (mai cu seama a celui mai tragic segment) din istoric poporului armean, nu din cati, ci dezvaluite prin întâmplarile unor destine particulare de catre minunatii mei prieteni armeni.
Din astfel de povesti (adevarate) se încheaga romanul ce are o axa narativa inedita (laudata de unii, amendata de altii), fiind o carte-confesiune, la persoana întâi, fara a urma parca nicio regula si nicio reteta de structurare. Singurul fir detectabil este acela al memoriei care reproduce un amalgam de întâmplari, de locuri, de oameni cunoscuti direct sau indirect din relatari ale celor batrâni tocmai cu scopul neuitarii. Naratorul se ascunde în spatele zecilor si zecilor de personaje/ persoane a caror poveste trebuie sa o spuna, „spunându-se" astfel si pe sine, cel care „poarta" în el vietile înaintasilor.
Aceste „vieti" povestite pentru cititorii — de azi si de mâine — s-au cheltuit nicidecum linistit, ci dirijate de istorie, fara putinta de a fugi din calea ei.
Stapânind prea bine teoria despre rolul literaturii asupra constiintelor, autorul repune în discutie un subiect înca si astazi actual (si nesolutionat în totalitate la nivel politic pe plan international). Este vorba despre genocidul asupra poporului armean din anul 1915. De aici decurge tragedia miilor de familii, exodul si lupta pentru supravietuire, adaptarea pe pamântul tarii care i-a gazduit pe cei scapati, dar si imposibilitatea sustragerii de la destinul poporului care i-a primit. Familia scriitorului este una dintre acestea, alaturi de multe altele care populeaza universul descris în carte. Daca tema centrala a romanului poate fi considerata istoria armenilor (focalizata pe tragediile traite), ceea ce-i confera credibilitate si acces la cititor nu este evocarea directa a faptelor istorice, ci dimpotriva, constituirea unei imagini obiective din piese subiective, de puzzle care trimit — asamblate la destinul tragic al unui popor nevoit sa rataceasca pe pamânturi straine. Autorul recompune astfel cu stiinta — si arta istoria mare din destine individuale de istorie mici Perspectiva este una personala, dar nu numai (sau neaparat) în sensul implicarii narative, ci de substanta, de vreme ce oamenii, faptele, întâmplarile sunt real recognoscibile, identificabile de catre martorii momentelor sau ai locurilor. Dintre acestea din urma, preponderent este descris orasul în care bunicul Garabet (cel atât de des evocat!) îsi gasise adapost si în care scriitorul de mai tarziu…

Mihaela Albu