REVISTEI PORTO FRANCO
DUNAREA, CALE DE APA*
Se spun multe legende despre tainele Dunarii. Malurile salbatice,
cu salciile plângatoare sau trestiile delicate, leganate de cântecul
vântului, cu batrânii salcâmi, îndraznetii puieti
atrag atentia oamenilor si plamadesc în suflet curioase povesti. Vuietul
adânc al fluviului, nuantele de smarald sau albastru de metal lucios,
fluid în caderile sale, oglindirea misterioasa a astrelor îndepartate,
prelungita în umbra copacilor sunt ca o chemare nestavilita, ispititoare
a necunoscutului.
Asa s-a întâmplat si cu un vechi pescar. Era batrân si priceput,
vestit pentru talentul sau de a birui fortele apelor, întorcându-se
în sat cu navodul plin de pesti.
Într-o zi omul a hotarât sa renunte la pescuit si sa strabata
Dunarea, chemat de soaptele celuilalt mal, de viata ascunsa dincolo de oglinda
apei, de capatul nestiut al nalucirii fluviului. Si-a luat cel mai bun vâslas
din sat, pe fiul sau, barca pe care o avea de la bunicul lui, si el tâlmacitor
de taine ale adâncurilor, merinde, câteva haine de schimb, o busola
si s-a despartit de navodul norocos, de casa si amintiri.
Când a pornit cu fiul sau soarele a rasarit cumva mai devreme, taios
în mal, parca pentru a-i pune la încercare. Malurile erau dintr-odata
straine departându-se bizar de ei pentru a-i lasa singuri în vârtejurile
vechiului fluviu.
Nu erau nelinistiti, pentru ca lumina era un semn bun, iar drumul pe apa era
o întoarcere acasa, în alta memorie. Batrânul era tacut,
fiul îndârjit si trezit la o noua viata, vâslind catre gândurile
închise ale tatalui sau. Au simtit ca trec prin lumina si cum, taind
pânza molcoma de fosnete ale apei, au ales calea ce a lipsit din cautarile
lor. Pestii si valurile se adunau în jurul lor, reconstituindu-i si
conducându-i în mireasma unei linisti nestiute a universului
Spre seara au tras barca la mal, s-au ospatat, au aprins un foc si au adormit,
osteniti de drum. Un alt astru le strajuia somnul scormonitor de taine.
A doua zi cerul era întunecat, vântul rupea trestiile, în
mal fluvial musca din pietris, dornic sa se întinda mai mult. Era frig
si pentru fiu lumea parea posomorâta, rasucita, amenintatoare. Glasul
tatalui sau linistit si blând i-a dat încredere, a dat sens si
lucrurilor stranii ce pareau a se apropia de ei.
Au pornit iar pe calea de apa, batrânul în partea sa de barca,
scrutând malurile si vuietul puternic, nelinistea valurilor, fiul încordat,
tragând la vâslele cu gândul de a alunga orice naluca ce
ar veni din urma. Ierburile, salciile, stufarisul dinspre margini se ondula
spre ei, ridicându-se în umbre alungite în rafale de vânt.
- Mai bine renuntam, tata! a zis fiul cu o voce scazuta încercând
sa-si stapâneasca frica ce îi prindea bratele din când în
când ca în niste chingi. Ne adapostim si când se linisteste
vremea nu ne opreste nimic sa pornim mai departe.
Batrânul nu a raspuns imediat. Privirea lui calatorea dincolo de stufaris
si vuietul adânc al apelor. Apoi, adresându-se mai mult siesi,
a îngânat:
- Aceasta e calatoria ce ne este harazita ca încercare. Nu o sa renuntam,
pentru ca ne-am îndeparta de o taina. Pe ea nu am prins-o în navod,
nu am cum altfel, trebuie sa mergem mai departe. În cer e Dumnezeu,
în ape e oglindirea lui. Acum putem izbuti ceea ce putini se încumeta
sa faca.
Ce era de facut, de încercat si ce era cu taina despre care vorbea tatal
sau, totul parea pentru fiu înca obscur si lipsit de întelepciune.
Barca se clatina, valurile loveau aprig, vântul era descatusat, iesit
întreg din tainita vazduhului, prin mii de guri. Dar nu i-a putut spune
nimic tatalui sau. Mai târziu s-a auzit glasul sau ezitant:
- S-ar putea sa ne gasim sfârsitul si nimeni nu o sa ne gaseasca...
nu va sti de noi.
- Vom fi noi si Dumnezeu, noi si puterea acestui urias ce ne-a hranit, fara
sa-i dam nimic în schimb.
Surâzând trist, naucit fiul a vâslit mai departe. Vântul
îi împingea în toate partile, vâslele lovind apa furioasa
deveneau aripile lui suierând necunoscut. mijlocul apei brusc s-a facut
liniste, s-a deschis un cerc de lumina si toate s-au oprit, au încremenit.
Batrânul se ruga, fiul nu mai vâslea, era fara gânduri,
în asteptarea unui lucru nemaivazut. Cerul era de o puritate sfânta,
fluviul fara valuri, întins si etern, limpede ca cerul.
Craciun Alexandru
Clasa a VIII a B
Scoala Gimnaziala Nr. 28 Galati
*Premiul Festivalului National al Cartii - ed. I, Galati, 2009
Sectiunea pentru copii
