PAGINI DUNARENE

MOFTURI, FITE SI ALTE DARAVERI
de Violeta Craiu

Sfârsit de noiembrie, umed, cenusiu, cu câteva raze zgârcite de soare, aruncate când si când pe cerul smaltuit în culorile toamnei. Nu parea sa fie una din zilele mele perfecte, dar gândeam pozitiv în speranta unei companii placute pentru a traversa România în aproape douasprezece ore de calatorie.
Priveam nedumerita forfota de oameni alergând de colo, colo, pe culoarele trenului international Budapesta — Bucuresti si nu întelegeam graba, deoarece pâna la plecare mai era exact o ora. Carau bagaje care mai de care mai voluminoase, pline cu lucruri cumparate de pe la târguri zonale sau le duceau la în alte locuri în speranta ca vor câstiga mai mult decât au dat pe ele. Se vorbea ungureste, nemteste, mai putin româneste Parca uitase cineva trenul garat la peron, femei, barbati, copii împingându-se disperati sa prinda un compartiment liber. Locuri goale erau slava Domnului, în mai toate vagoanele, de puteai sa dormi singur în compartimentul clasei a doua pâna în capitala. Se trânteau usile vagoanelor, se închideau si se deschideau ferestrele, se înjura de mama focului, calatorii tradându-si nerabdarea asteptarii.
În agitatia aceasta ma trezisem singura. Taximetristul ma lasase pe peron în fata bagajului nu prea voluminos disparând fara sa-mi adreseze prea multe cuvinte. Venisem în delegatie de serviciu la Satu Mare, la o instruire pe teme de licitatii online, pentru produse farmaceutice si acum ma întorceam acasa, în sud.
Trei zile petrecute în orasul de pe Somes ma. deconectasera. Cunoscusem oameni cu totul diferiti de cei din regat, satmareni cu privirile blânde si zâmbetul pe buze, gata oricând sa-ti sara în ajutor, chiar daca nu îl ceri... Cladirile vechi cu coloritul specific zonei de vest impresionau prin tinuta aristocratica. Straniu: dadeau impresia ca timpul trecuse peste ele si unele chiar dadeau semne de subrezenie, dar stateau verticale, sprijinindu-se de cladiri noi fara sa-si arate uzura. Nadajduiam, ca aceasta calatorie sa-mi linisteasca dorul de Ardeal, dor pe care îl purtam în suflet din adolescenta când împreuna, cu parintii locuisem prin zona Oardei, aproape cinci ani.
Îmi alesesem un loc la fereastra în compartimentul gol. Simteam un fel de cumintenie oarba instalata în inima, poate o liniste la care visasem ani buni si iata, totul radia în jurul meu, pusese stapânire pe gândurile mele, pe iluziile mele, un fel de spalare de... frica, în acelasi timp, izbucnirea unei stari de o bucurie neexteriorizata ca acel gând disperat care ma obseda disparuse. Ma rugasem sa apuc ziua în care voi revedea nordul, un dor nemarginit, o sete de viata uneori un gând disperat. Si venise vremea! Trenul în care ma urcasem parca nu era trenul meu, dar eu eram obligata sa merg cu el pâna la o destinatie aiurea, unde, în ratacirea mea, nu ma astepta nimeni.
Brusc, revenisem la realitate facându-si aparitia în dreptul usii un domn în vârsta de, aproape cincizeci de ani. Statura atletica, cu ochi blajini m-a salutat fugitiv si dupa ce s-a instalat m-a întrebat cu un accent usor moldovenesc unde merg.
- Pai, nu mai departe de Braila! - am raspuns. - A! Banuiesc ca sunteti braileanca, nu? - spuse aproape uimit.
- Nascuta pe malul Dunarii, dar crescuta prin partile acestea.
Timp de câteva minute am tacut, trenul s-a pus în miscare si apoi am încercat sa abordam un subiect care sa ne tina companie la drumul lung. Nu era omul care sa se plictiseasca: avea o servieta plina cu reviste si masura din priviri lungi departarea. Parul usor grizonat, fata arsa de soare îi dadea un mister aparte. Degetele lui jucau ochelarii de vedere pe care, în repetate rânduri, si-i scotea sau si-i punea la ochi. Avea o cravata visinie cu dungi fine, albastre ce completa o camasa alba de calitate. Cautam sa-l localizez cumva, sa ghicesc cam ce meserie ar fi putut practica, cu degetele acelea fine, dar nu am reusit sa descopar pâna nu mi-a spus-o chiar el.
- Sunt profesor...
- Si puneti note bune?