CRONICI AMICALE

NICOLAE TURTUREANU
Dubla cetatenie, Ed. Dana Art, Iasi, 2009

În cele 143 de pagini Nicolae Turtureanu, parând a-i scrie unui prieten imaginar, multiplicat în noi ca în milioane de oglinzi paralele, îi scria de fapt istoriei noastre de ultima si actuala proximitate, ne scria noua celor deloc imaginari. Impulsul autorului e declansat de un fenomen al prea galopantei dezacutizari a febrilitatii unor evenimente ce au purtat o ora astrala ca a unui Bethleem, deasupra neamului nostru, iar noi parca nu prea am bagat-o în seama. Unii din noi parca îi mai simtim exaltarea si lumina sperantei, altii însa, duplicitarii, oportunistii, ipocritii, cu nonsalanta si indecenta trec mai departe printre noi ca si printre cadavrele "revolutiei". Astfel se compromite, se estompeaza memoria revoltata a unor decenii de intoxicare cronica si represiune...
Nicolae Turtureanu, sensibil la fenomenul retro, cât si la cel actual, ne strica acum somnul i/ratiunii cu esantioane în care este dozabila toxicitatea urmelor foarte rosii, cât si a privirilor dinspre epoleti înca destul de albastre, a trepadusilor servili. Si asta o face autorul în doar 143 de pagini, dând drept capitole cele 13 scrisori pe care le-a scris la Iasi sau în imaginarul Kali-Buba, între 1991 si 2005.
Desi autorul ne declara ca "nu stiu daca sunt eu cel Indreptatit sa o fac, mai ales ca m-am aflat departe de bataia pestelui, într-un oras unde abia daca a fost un singur mort. Si acela din imprudenta", domnia sa da dovada unei luxuriante informatii, servita/colorata cu fapte de viata picante, amintind umorul negru al Epocii. Frazerea scriiturii, as zice ca e adesea elitista, în sensul estetic al cuvântului, bine strânsa în chingile verbului spumos, chiar/mai ales, daca autorul îi da frâul firesc, colocvial, cu nuante (nenuantat) bulevardiere, dar care, cel putin pe Turtureanu îl "prind", stiindu-l cu totii, direct si mucalit. Persiflarea dublata de inventii umoristice originale, ne însotesc pe tot parcursul spumoasei lecturi. De pilda, cautând el sa justifice de ce tara noastra se spune ca este o insula de latinitate într-o mare slava, nu face decât sa ne reaminteasca doar putina si fluctuanta geografie: "... noi românii am fost sedentari, nu ne-am miscat decât ca în tangoul lui Lenin, un pas înainte, doi pasi înapoi..." Subsolul paginii ne lamureste mai bine cum se descifreaza gândirea metaforica a inventatorului leninismului, care "A condus o revolutie ce a durat 74 de ani, fara a mai socoti si duminicile si sarbatorile legale" Apoi se revine în susul paginii, justificând sedentarismul nostru, vizavi de ultramobilismul europenilor înconjuratori si nu numai. "... vecinii nostri au fost mai dinamici, asa încât constatam cu stupoare ca n-am avut mereu aceeasi vecini. Au fost vremuri când ne învecinam cu cehii, cu polonezii, cu austriecii, chiar cu tatarii si mai putin cu Pe urma ne-am învecinat cam prea mult cu aceasta mare prietena a noastra la Rasarit, care-si luase pseudonimul de URSS. Acum avem o vecina noua, Ucraina, iesita ca o fecioara din spuma Uniunii..." Apoi, pe buna dreptate, Turtureanu remarca faptul, unanim constatat, ca... "dupa revolutie, productia de bancuri a scazut dramatic în România ca, dealtfel, întreaga productie (pag. 11). Afirmatia e slujita imediat de o pledoraie doldora de elocventa în privinta alfabetului latin, providential inlocuindu-l pe cel chirilic.
Ce as mai putea spune de harul umoristic, inventiv si stilat al autorului, când el chiar din subsolul ce vizeaza date despre Apolodor, pune în gura unui învatator o povestire absurda, încrucisând milenii trecute cu cele viitoare! E vorba de Apolodor caruia împaratul Traian îi ceru sa faca un pod peste Dunare, fie mai usor a-i linisti pe daci, cu incursiunile lor sâcâietoare. (redau în varianta proprie abreviata) Acesta i-a promis ca podul va fi gata de taiat panglica peste un an, cum i-a impus imparatul, cu conditia sa-i asigure 5000 de sclavi, 5000 de boi si 5000 de magari. Peste un an, nici vorba de pod. Marele constructor a acceptat un nou termen, egal cu anteriorul, dar mai avea nevoie de acelasi numar de sclavi, boi si magari. La termenul restabilit nu se arata panglica inaugurala de nici o culoare. imparatul nu-si permitea sa se supere iremediabil pe singurul constructor în stare, dându-i un nou termen, în aceleasi conditii de dotare. "imparatul l-ar fi scurtat de cap, dar mai avea nevoie de el", zice Turtureanu. Urma o a treia confruntare. "Podul, unde-i podul?!" a scandat el si s-a repezit la arhitect, gata sa-l strapunga cu lancea. Acesta îsi dadu seama ca, de data asta, nu-i de saga. "Imediat îl fac, imparate!" Si în clipa urmatoare Apolodor se arcui el însusi, pe spate, mai ceva decât - doua mii de ani mai târziu, Nadia Comaneci, la bârna. Uimit si încântat, imparatul l-a îmbratisat, l-a felicitat si i-a dat nota 10. Acesta a fost, de fapt, primul 10 din istoria gimnasticii artistice, nu cel primit de Nadia, la Olimpiada de la Montreal. Asa a facut Apolodor din Damasc - podul de la Drobeta..."
Las cititorilor sa depisteze savoarea bine dozata a acestor insolite pagini, cu pigmentii lor presarati cu "mâna larga", mai ales peste materialul evenimential, ante, intra si post-revolutionar. Pe parcurs, vom vedea, derutant, cum autorul pare sa îmbrace pielea anatemizata a unui personaj - sa zicem "negativ" - doar pentru a da autenticitate si credibilitate sistemului defunct, dar si celui care nici el nu se simte prea bine. Si asta, o face inteligent, cu un simt acut al amanuntului, tâlcos si slujit de un limbaj laic¬ moldovenesc si cu nuante ironice, hazlii, care fac lectura irezistibila la alegere.

Paul Sân-Petru