SYMPOSION

Intersectii lirice — conglomerate
Prof. drd. Gabriela Ciubotaru

Postmodernismul se defineste printr-o dorinta de înglobare a trecutului, referindu-se la toata poezia scrisa înainte, dupa cum sustine Nicolae Manolescu, „Pentru postmodern traditia e o povara purtata cu gratie, asumata critic si ironic" .Astfel, un numar important de texte apare ca o adevarata intersectie intertextuala, în care vocea emitatorului este construita în mod constant pe a altuia, tesuta din ecouri diferite, suprapunerea fiind formala sau conceptual — substantiala, reiterare prin reprezentarea unei realitati preexistente. Cristian Moraru vorbeste în lucrarea sa Rescrierea. Postmodernismul narativ cultura critica despre „protocoalele recitative", rescrierea fiind o transpunere performativa, o evolutie parodica sau o dublare a autorului initial prin scriitura „fantomatica", delimitând-o de pastisa, imitatie epigonica sau de subversiunea vazuta ca „imitatio auctorum" * Notiunea de transtextualitate este o preocupare constanta a lui Mikhail Bakhtine, Julia Kristeva, Roland Barthes, care denumesc intertextualitate ceea ce Genette va identifica prin transtextualitate, termen care este mai pertinent pentru explicarea acestei intersectari de texte, în care cuvântul enuntiatorului si cel al receptorului sunt vesnic locuite de ecoul altor voci. Adevarata rafinare a notiunii are loc o data cu studiul lui Gerard Genette, care în Palimpsestes, sustine ca studiul literaturii coicide cu cel al transtextualitatii, „transcendenta textuala a textului, tot ceea ce îl pune în relatie, manifesta sau secreta, cu alte texte" , el prelungind astfel viziunea lui Bakhtin, pentru care „discursul întâlneste discursul celuilalt pe toate drumurile care-l conduc înspre obiect si nu poate sa nu intre într- o interactiune intensa cu acesta" Genette propune astfel urmatorul sistem de relatii între texte:
1. Transtextualitatea — transcendenta textuala a textului, tot ceea ce îl pune în relatie manifesta sau secreta cu alte texte, în care ne-am permis a include hipertextualitatea, adica relatia dintre doua texte, dintre care unul este derivat din celalalt prin transformare sau imitatie si hipotextualitatea, relatia cu textul care se citeaza sau se imita.
2.Arhitextualitatea — desemnarea generica, nu întotdeauna exprimata;
3. Paratextualitatea semnalele accesorii care asigura. intrarea în text, explica scriitura si orienteaza lectura (dupa cum am ilustrat în capitolul 2);
4.Intertextualitatea relatia de co-prezenta între doua sau mai multe texte prin prezenta efectiva a unui text în altul;
5. Metatextualitatea — relatia de comentariu care uneste un text cu altul despre care vorbeste, fara a-l cita neaparat sau chiar fara a-l numi.
in cadrul acestui studiu ne-am propus a sublinia congruentele care se stabilesc intre opera lirica a lui Mihai Ursachi si lucrarile altor poeti, relatia vizând atât structura de suprafata, cât si pe cea de profunzime. Prima are în vedere asocierile fonnale de lexeme, sitagme similare, teme, motive, pentru ca cea de a doua sa reliefeze structurile lirice izomorfe sau complementare, fluxul ideatic ce devine congruent într-un anumit punct. Conform lui Genette, în cadrul lecturii, trebuie avute în vedere genurile,sub-genurile, modurile de enuntare, figurile, formele, temele. Studiul de fata til îsi propune sa cerceteze fenomenul
inter, hiper si transtextualitatii liricii lui
Mihai Ursachi atât cu literatura populara, cât si cu cea culta, reprezentata de creatia lirica a lui Mihai Eminescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nicolae Labis, Nichita Stanescu si chiar Ion Caraion. Capacitatea poetului Mihai Ursachi de a reînnoda filonul ideatic cu marile glasuri ale literaturii române este observata si de criticul Nicolae Manolescu, care, în ultima sa mare lucrare, Istoria critica a literaturii române afirma ca: „cu un plus de gratie, poetul rescrie elegiile lui Nichita Stanescu sau baladele târzii ale lui Alexandru Philippide. Sunt ecouri din ultimul Blaga, iar în fundal rasuna Eminescu".
Caracteristica transtextualitatii este legatura intentionata cu texte anterioare, nu doar prin simple trimiteri de genul aluziilor culturale, ci prin conectarea constanta la retelele de autoreferentialitate ale literaturii în general si ale metafictiunii în particular.
Studiul liricii ursachiene ne-a revelat punctele de intersectie cu poezia eminesciana, fiind evidente cele doua forme de congruenta — între structura de suprafata si cea de profunzime. Una din poeziile care înnoada filonul dintre cele doua spirite creatoare este cea intitulata Aureola (în Poemul de purpura si alte poeme, p. 175). Prin intermediul acesteia vom demonstra punctele comune de viziune dintre cei doi poeti, în raport cu cele trei paliere de receptare, în conformitate cu etapele sublimarii alchimice propuse de Umberto Eco:
...
Exista In Aureola lui Ursachi o re-scriere a Odei metru antic) eminesciene printr-o transpunere programatica în termenii lui Genette, ce opereaza o modificare la nivelul continutului, pastrându-se înca o asemanare cu textul eminescian. Se observa actualizarea unui cod poetic. În fapt, aceasta e o incursiune în laboratorul de creatie poetica a scriiturii postmoderne. „Eminescianismul lui Ursachi este consecinta unui program po¬etic intuitiv; poetul are revelatia comunicarii structurale cu melosul eminescian".
Romantismul se îmbina cu elemente simboliste ce amintesc de imaginarul poetic bacovian în poezia Jâltul verde, unde, lânga