POETI DUNARENI

MIHAI GANEA

Vantul de la miazanoapte

vântul de la miazanoapte
spulberând zapezi ascunse
din copilarie soapte
taine nepatrunse

bate bate la fereastra
degetele înghetate
cuibaresc iubirea noastra
pasarile-ntunecate

si din negre sesuri stele
iarna-n suflet iarna-n dor
se astern zilele grele
pe al vietii trist covor

unde-i tara si pamântul
unde-s râuri de argint
le-a luat pe aripi vântul
si le-a dus în infinit

Muntii mergatori
ei ar pleca cu satele-n spinari
spre sesuri grele de lumina pline
prin serpuite tainice carari
calcând cu pasii grei peste coline

oriunde si oricând ar vrea sa-si mire
cu dor de ape-nvolburate-n stânci
sperantele-adunate-ntr-o iubire
de-acele câmpuri galbene si-adânci

si-n nopti cu vijelii de dor încinse
când stelele-si trezesc din zori cocosii
ei pleaca uneori cu brate-ntinse
lasând paduri pe fund de lacuri rosii

si vine vreme buna vreme rea
si în dureri se nasc dureri de stânca
ei stau dar eu îi simt cum ar pleca
spre-acele sesuri nevazute înca

Ma cheama iarba
ma cheama iarba
iarba verde si sfânta
de-acasa
ma cheama mama
din pragul portii cu sindrila

ma cheama inima inima
mea îngropata adânc în câmpul
acoperit cu zapada
ce calda-i zapada
ce calde-s
izvoarele toate si
râurile ce curg
fierbinti printre
sesuri

Noapte pariziana
unde esti acum
în ce brate te asterni
moale
cine îti mai sfredeleste trupul
fecundându-ti ideile cu
spaima

mai traiesti
mai existi din
noaptea supliciilor tale
îmi fac semn cu mâna
straina si rece

unde mai stai abandonata
mângâindu-ti amintirea
zapezilor absente cu
patul din hotelul unde
ti-ai vândut visurile
într-o noapte
pariziana