ATITUDINI

Abandon fara strategii ascunse

Scrisoare deschisa
Stimate domnule Redactor sef, Sterian Vicol,

Când la sfârsitul anului trecut am avut o discutie
în legatura cu intentiile colaborarii mele, cazusem de acord ca în numerele 3 si 4/2009, sa comentez cartea domnului Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii române aparuta, cu imens tam-tam, în noiembrie 2008 la Editura Paralela 45. Eram înarmat cu obligatoria rabdare în parcurgerea celor 1500 de pagini; gasisem si pozitia convenabila pentru a suporta (fizic) cele 4,7 kg. ale uriasei lucrari. Ce-i drept, o simpla rasfoire si apoi câteva discutii cu confrati de buna credinta ma pusesera pe gânduri în legatura cu reusita manolesciana. Au urmat apoi articolele, cronicile, comentariile de tot felul, toate stârnite de ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai importanta contributie în domeniu, de la 1941, data ramasa în memoria specialistilor mai cu seama prin iesirea în lume a Istoriei... lui G. Calinescu. Dupa aproape 70 de ani se impunea o dovada ca sevele istoricilor si criticilor literari nu se epuizeaza la nivelul monografiilor, dictionarelor, istoriilor partiale (pe epoci, pe curente, pe genuri, specii si reviste literare) sau al editiilor mai mult sau mai putin complete, tiparite în vremuri de dictatura. Dl. N. Manolescu parea cel mai îndreptatit sa o faca, având formatie universitara, talent jurnalistic, ambitie, maturitate în gândire si o unanim recunoscuta influenta în lumea actuala a literelor.
De pe aceste pozitii m-am aventurat în citirea "la pas" a Istoriei critice..., stârnit si de atributul din titlu, care ducea gândul naivilor spre o nesperata obiectivitate si înnoire a metodei. M-am înselat în legatura cu visata obiectivitate, pentru ca subiectivismul autorului s-a manifestat nu doar asupra scriitorilor demni de atentia sa, ci si asupra opiniilor critice selectate. Acestea din urma ar putea deveni usor o a doua "Lista" a lui N. Manolescu.
In privinta comentariilor incluse (unele fiind cronici puse cap la cap, asa cum s-a aratat convingator) deziluzia mea a crescut odata cu înaintarea lecturii. Poate ca de la dezastrul reprezentat de prestatia fostului presedinte Emil Constantinescu nu am mai trait un asemenea sentiment, o
durere aproape fizica, o suferinta la nivelul intelectului. Nu întelegeam si n-am înteles cui se adresa volumul si ma tot întrebam cum a putut charismaticul Nicolae Manolescu sa produca asa ceva. Ma asteptam sa intru într-o catedrala si m-am trezit într-un hambar... Motivele de satisfactie fiind putine (sclipirile aparând sporadic, te miri când), iar defectele dovedindu-se precumpanitoare, am hotarât sa renunt la promisa analiza ce ar fi trebuit sa fie publicata în "Porto- Franco". O fac nu pentru a-l scuti pe dl. Nicolae Manolescu de o înca posibila amaraciune, nici din teama ca aplaudacii sai ma vor sanctiona, ci pur si simplu din convingerea ca nu se mai poate îndrepta nimic, iar ceea ce considera unii drept maxima reusita în literatura de dupa 1990 se situeaza la acelasi grad de mediocritate si indecizie cu tot ce se întâmpla în România de astazi. Atât a putut din pacate, la sfârsit de cariera, dl. Nicolae Manolescu. În rest, vorbe, vorbe, vorbe...

Va multumesc pentru întelegere,
Liviu Grasoiu