PAGINI DUNARENE

Paul Sân-Petru

Mai marele viorilor
(cvartetul concentric)


De câte ori nu m-am oprit sub o fereastra sa ascult, chiar cu inerentele lor imperfectiuni si agasante reluari, o vioara, un pian, o soprana sau o trompeta pregatindu-si concertul! Dar niciodata n-am auzit un contrabas care sa-si repete partitura; Ca si când acest "veteran" stie tot, se pliaza singur pe fluxul melodic doar într-o improvizatie de tinut hangul. Sigur ca nu e asa, dar eu nu auzisem înca un contrabas la o fereastra sub care sa stau sa ascult, ca sa fiu iar suspectul vreunei femei ce-si iese din rabdari abordându-ma argotic: "Ia mai cara-te de-acolo, bai pierde-vara, ce, vrei sa dai lovitura pe undeva, nu?" Si totusi azi, la un balcon se auzea timbrul de grava frecventa al unui contrabas ce cânta din tot adâncul lui de grota cu ursi batrâni. Obezul îsi repeta stima punctat de acordurile "servite la pian de corepetitoarea lui cu care mai schimba profesional câte o vorba prin usa deschisa spre strada. El m-a observat încremenit si atent si nici nu stiu când a coborât aproape lânga gard. Instrumentul avea sapte corzi, dar cânta ca oricare doar pe patru; restul erau pentru unele pasaje de dubla coarda, pasaje de mare virtuozitate cum numai el si numai un asemenea instru¬ment nepatentat înca, le putea scoate. El si-l numise "maimarele viorilor", desi stia ca mai marele era doar Stradivarius, dar "acesta n-a mai apucat sa faca un asemenea instrument", zicea el. Da, contrabasul, cenusareasa orchestrei, demonstra sub arcusul lui nebanuite posibilitati de exprimare solistica, în care de duiosii, nostalgii si inedite profunzimi afective.
Ciudat mai suna contrabasul, ciudat mai cânta obezul, candidat la pensionare; pentru ziva aceea de fapt îsi pregatea el concertul de adio. Printre instrumentisti nimeni nu stia ca obezul a compus un concert pentru contrabas si orchestra, desigur în afara de corepetitoarea lui, si nimani, ca el a inventat un asemenea instrument care sa faca posibil un astfel de concert. A simtit ca sunt fascinat de virtuozitatea lui si mai ales de polifonia timbrala de o stranietate atât de placuta. Era fericit de fericirea mea si mirarea mea, doar ca el n-a mai rezistat la cea a lui. Pâna a doua zi, a slabit vazând cu ochii, a doua zi la fel, asa încât mi s-a parut ca în patru zile am vazut patru oameni diferiti, cu staturi si dimensiuni diferite. Odata cu el, contrabasul a slabit si el, pâna la silueta_unui violoncel. Violoncelul apoi s-a strâns în sine atât cât sa mai ramâna o viola. Viola a mai cântat si ea ceva, dar din ce în ce mai acut asa ca dintr-un firav trup de vioara cum dealtfel devenise în mâna pirpiriului maestru. Toate pe rând si-au epuizat cântecul de lebada, cântec povestit din memorie - contrabasul, ca ultima data a cântat în balcon, violoncelul, ca s-a facut auzit tot atunci din burta contrabasului, vioara si ea pe dinauntrul violei si a celorlalte, toate pliate aerisit ca niste coji de ceapa. Dar pirpiriul abia si-i mai amintea pe ceilalti trei oameni care- i încorporase de-a lungul anilor de când inventase în mare secret cvartetul concentric, el omul acela cu obezitatea concentrica.

Noaptea pe fulgeratura

Nori primavarateci de ploaie scapându-si fulgerele pe-afara ca ghearele de pisica, apoi tunetul în trepte dezordonate, copiind zgomotos desenul ultimului fulger si eu numarând secundele dintre iris si timpan, asa de zabovit uneori, ca tuna când parca nici nu te mai asteptai. Odata chiar am adormit asteptând, nici acum nu stiu daca a mai tunat, a venit iarna si tot n-a mai tunat, dar eu am tinut minte forma aceea a fulgerului si mi-am tunat singur în minte, câte nu-i tuna omului! mi-am tunat dupa tiparul radacinii de foc de unde cadea ploaia. Da, îmi reconstituisem bine tunetul dupa fulgeratura aceea ramasa muta ca un copil târziu la vorbire; si a tunat peste un an asa cum stiam eu-ca trebuie sa fie tunetul acela pe care sigur l-as fi putut suprapune fulgerului, ca prea stia timpanul ce i-a spus atunci retina!
Acum, însa, erau fulgere noi cu tunete proaspete. Poteca în zig-zag a muntelui aproape de norii cei mai curiosi sa vada pamântul mai aproape, nori vineti si greoi, zgomotosi, aducând noaptea mai devreme decât prevazusem. De n-ar mai fi si rascrucile astea si bezna ce se ascunde bunele alegeri, dar mai ales fulgerele care te orbesc, ba nu, ele îmi mai arata o data o bucata de cale, grabesc, ma opresc, doar pâna aici mi-a aratat, orice pas în plus poate fi o prapastie. Stau si astept, trebuie sa merg doar între o fulgeratura si alta si tot asa,