CUMPENE

Perla, fiica suferintei
sau literatura cu si fara botnita
de Nicolae Bacalbasa



În materie de literatura, în masura în care aceasta devine un fenomen social (daca nu politico-social) dirijat, libertatea este un cadou superb dar deseori otravit.
Creatorul lasat de unul singur, fara suport material este în multe rânduri asemeni animalului salbatic eliberat din cusca care îi provoca suferinta dar îi asigura hrana zilnica pe care este inapt sa si-o dobândeasca de unul singur.
Societatea româneasca a abandonat ierarhia rigida a unui sistem de furaj are nationala în care supunerea afisata îti procura un minim de siguranta si s-a apucat sa se închine haotic la Mamona.
Daca ura poate uni o natie (caci prostimea care era alaturi pâna la un punct de asa zisii bolsevici, de ce sa nu o recunoastem, a început sa-i abandoneze cu ostilitate) chiar si în simtire, goana desfrânata dupa bani nu o poate decât dezagrega.
Nevoia de literatura este expresia unei societati în criza sau a unor indivizi în criza. Oricum mângâierea textului presupune un minimum de cultura prealabila. Este un act de complicitate în care trebuie sa participi cu o investitie minima. Ce se întâmpla astazi aici si aiurea este despartirea de literatura.
Am stat nu demult de vorba cu un epigramist si scriitor pentru copii, Efim Tarlapan, scriitor de limba româna de dincolo de Prut.
S-a scris mult, s-a studiat comportamentul operatilor pe creier, asa numitii lobectomizati, carora li s-a schimbat personalitatea si comportamentul.
Este mai putin abordata ca experiment social la scara mare si pâna la un anume punct biologic situatia unei provincii rupta din întregul sau national si supusa unei manipulari genetice prin eliminare în masa a plusvariantelor intelectuale si morale.
Este imensa operatiuni de prostire, de îndobitocire a purtatorilor unei limbi.
O limba care de fapt a fost smintita ca si locuitorii prin schimbarea alfabetului.
Ce se întâmpla cu nefericitul segment de popor devenit populatie este interesant.
Dar ce se întâmpla cu literatura în limba ciuntita a populatiei plivita biologic de valori este si mai interesant.
În primul rând literatura nu dispare complet, ea rezista precum unele plante pe care le întâlnim în piatra catedralelor, fixate în graunte de sol aduse de vânt.
Avem în Basarabia experimentul cronic a literaturii în limba bastinasilor supusi programat aculturalizarii si deznationalizarii, lobectomizati prin anihilarea fizica (asasinat si deportare în masa) a purtatorilor de cultura si constiinta nationala, dintr-o provincie a unui imperiu dominat de o ideologie ce a falimentat si a lasat în locul provinciei cel mai sarac stat din Europa inapt economic a se sustine si condus de catre vechea mafie a functionarilor imperiali împartiti în clanuri.
Singura oferta culturala reala este cea ruseasca de o valoare ce nu poate fi contestata, implantata în orase, cuiburi de straini, cuie înfipte în trupul tarii asemenea oraselor ardelenesti înainte de Marea Unire.
Ce a însemnat statalitatea pentru literatura româna din Basarabia?
Structurile de conducere ale vietii literare de stat ramân dominate de complicii activismului literar prosovietic dinainte de independenta.
Este o aparare eficienta de grup a unor oameni ce nu au sânge pe mâini dar trebuie sa se stearga la gura cu hârtie igienica.
Cititorul în româneste ar trebui sa fie taranul, prea flamând sa îsi consacre timpul acestei activitati si tineretul care a descoperit cuvintele Europa si euro, prea focalizat pentru a depasi aceste doua obiective materiale.
Uniunile de creatie sunt uniuni de rezistenta ale fostilor activisti. Au disparut literatura pentru copii (realizare de netagaduit a asa zisilor comunisti) si literatura satirica cu toata botnita aplicata satirului literar al epocii trecute.
Adevaratele valori se uita spre tara mama, aparent generoasa dar de fapt indiferenta.
Supravietuiesc cei daruiti de Dumnezeu si aceasta supravietuire m-a facut sa ma întâlnesc cu oameni daruiti care produc perle.
Perla este o cicatrice a scoicii, o secretie a suferintei.
Am descoperit în Basarabia, provenind din Cahulul ce face oglinda Covurluiului un om de vârsta mea filosofând adânc si dureros în catrene.
Este vorba despre scriitorul Efim Tarlapan.
A reusit sa toarne în imagine, în forma, doua realitati ale vietii mele, medicina si postcomunismul.
Simt nevoia sa le comunic semenilor mei. Trebuie sa întelegem ce ni se întâmpla. Chiar daca nu ne vindeca, ne lumineaza.
Veniti sa luati lumina!
Iata-le:
Cea despre medicina se intituleaza „Ca la noi"
Când o medicina moare
Nu exista boli usoare
Tot mai mult devin si ele
Ca si unii doctori, rele.
Si mai ales nu epitaful comunismului ci avertismentul vremilor ce vor sa vie:
Nu sunt trist ca în sfârsit
Domnul Iuda a murit
Ma-ntristez fiindca stiu
C-a ramas argintul, viu.
Virgula dintre argint si viu este semnul condamnarii
noastre.