ESEU

Epitetul cromatic
în lirica lui MIHAI URSACHI
(continuare)

În volumul din 1975, Diotima, „albastrul" apare de cinci ori în poezia Myosotis (p.205) care are doar 16 versuri: „conchistadori ai albastrului", „cu ochi albastri", „ochi albastri", „ochi adânci si albastri", „în flacari albastre, în flacari albastre". Ceasul matinal (p.181) este guvernat initial de prezenta „(cristalelor) albastre" ale diminetii, care se perverteste încet-încet în „(clopot de smalt) indigo", proiectate pe „cerul/nuanta acidului prusic" cotropit în absolut de „torente/de lava solara". O banala dimineata se transforma într-o reiterare a timpului sacru, aspect subliniat în versul final, care dobândeste astfel valoare epifonematica: „O, precum zeii...". Omniprezenta fiintei „care dezghioaca/ghiocul lucios, rotunjit in aeterum de apele/inexistentei" este detinatorul unui „(cutit) albastrui" care are capacitatea de a „rade solzii de aur ai marii", derivatul proiectând aici sacralitatea gestului creatiei. Ideea ca albastrul acvatic si-a dobândit culoarea de la cea a cerului este prezenta în Cântec (p.185), unde „tumul de zapada" este protejat de „(valuri) albastre", ilustrând viziunea eminesciana a „lacului", pentru ca acesta „vrea sa fie cer". Ideea este plenar exprimata în Argonautii (p.204): „Argonautii vâsleau într'a cerului ape,/ vâsle verzui colcaiau în albastrul/ adânc vioriu. Se observa dublarea cromatica care este prezenta si în cadrul acestui volum: „în albastrul/adânc vioriu". Lumea este filtrata de aceeasi „ochi/adânci si albastri" (Myosotis, p.205), care pastreaza amintirea „flacarilor albastre". Totul arde pe „rugul violet". Totul arde pe „rugul violet" anuntat de „pasarea bine prevestitoare" a iubirii, caci violetul este o culoare tanatica, oximoronica prin constituirea sa duala din rosu si albastru, prima culoare fiind dinamica, tumultoasa, pentru ca cea de a doua sa fie cea mai rece, asociata acvaticului. „Padurea violacee" devine în poezia Scrisoare (p.198) apanaj al stabilitatii, al neclintirii, al perenului ce pune în lumina perisabilul, tot ce se supune timpului: „Padurea, / violacee, nu s-a clintit". „(Flackile) albastre" produc eului o combustie interioara, în care sufletu-i „se mistuie pentru ultima oara" (Oda crepusculara, p.206). Albastrul este culoarea dominanta a volumului Diotima, secondat însa de „albul" de care poetul nu se dezice: „(ofranda) alba" (Cântec pe tarm, p.180), „(trandafirul) alb", „(straie) alte", „(calu'mi) alb" (Cântec vechi, p.187), „(mâna'i alba", „cea mai alba (dintre zile)", „(chip) de alba (lumânare)" (Cântecul lui Iacint în rozariu, p.195), „(batrânii) albi", metafora cu valente cromatice pentru „preafericitii ciresi" (Povestea calatorului cu cirese, p.202) si se finalizeaza cu „(padurile) albe/ de liliac", se anunta apropierea iminenta a mortii: „o guvernare a pacii, o împacare", în poezia Suflet de seara (p.203). Nici rosul nu lipseste, în Iubirea de toamna fiind prezent atât în motto: „Asta-i haina rosie", cât si sugerat în textul poeziei prin: „Înflacarate/ paduri", si „vesmânt purpuriu" sau „lance de foc". Sfâsierea singuratatii este asociata „pardosului", „sângelui" si „codrilor înflacarati ai amurgului" (Portretul unui vânator, p.195), pentru ca „Gustul tare/ al vinului rosu" sa întareasca simbolic fiinta eului în fata agresiunii realului (Scrisoare, p. 198). Negrul apare doar în doua poezii: „neagra (biserica de plumb)" (Cântec, p.185) si „floarea/ neagra de pelin", pentru a revela atât trecerea timpului, vechimea, cât si apasarea existentiala, neputinta si predestinarea. O poezie deosebita a volumului este Autodafe (p.201), în care coexista nu mai putin de patru tipuri de epitete cromatice „(flacari) albe", „(flacari) rosii", „(sei) roz", „(frâu)" alb"„,negri (chiparosi)", toate ilustrând tema metempsihozelor la nesfârsit repetate: „din lumile întoarse'n sine au mai venit înca o data/ sub chiparosii grei de doliu ai noptii multimilenare".
O data cu volumul Marea infatisare, din 1977, apatenta poetului pentru culoare este vadit diminuata, acesta orientându-se spre elementele cromatice translucide, eterate, difuze, stravezii, singurul pastrat fiind „albul", apropiat de anacronism. Volumul Marea infatisare marcheaza trecerea de la o poezie în care predomina ideile poetice, o poezie înclinata mai mult spre mit, filozofie, orfism, transformându-se într-un autarh al „marsului spre stele", devenind „ascultatorul dinorologiu" si purtatorul „ghiozdanului cu tablite hittite". „Albul" confera stralucire si idealizare „Constantinidei", „(necropola) alba" si „(lespedea) alba sub razele lunii" (Sulina sub lumina lunii, p.216), „albelor (dantele ale marii)" (Priveliste marina cu capre si furnale, p.229), „(aripei) albe" a fiintei gemene...

prof drd. Gabriela Ciubotaru