Doua povestiri
de Mihaela BULAI



Puii
În cuib erau trei puisori, doi mai ghilani, cum ar fi spus Bunica si unul mai brunetel si parca un pic mai mic. Erau toti trei pui de rândunica dar parca ceva-ceva îi facea sa se deosebeasca unul de altul. Parca ar fi niste frati, se gândi fetita în timp ce se uita curioasa, cu ochii mari si negri, la puii mici cât o nuca. Se urcase voiniceste pe scara desi o teama mica o facea sa se întrebe cum o sa se dea jos pentru ca de acolo, de sus, tare-i parea departe. Dar curiozitatea îi învinsese frica si o facuse sa urce cu curaj. Vazuse rândunelele de saptamâna trecuta plimbându-se deasupra curtii si oprindu-se apoi în scobitura de deasupra usii de la basca. Îsi facuse socoteala ca, daca s-ar urca pe scara pe care Bunica o lasase la gura podului, ar putea sa vada puisorii mici, în cuib, cu ciocurile cascate, asteptând hrana. Si-i imagina pufosi, cu gusulita alba, cum vazuse pe la televizor si abia astepta sa-i vada. Si, în momentul în care a fost sus, în capul scarii si s-a uitat în cuib, un soi de dezamagire a prins-o: nu erau pufosi, n-aveau pata alba sub gusa, erau urâti ca niste nuci vechi si zbârcite si, culmea, parca erau niste frati. Nu-si dadea seama cum îi venise gândul acesta, coborî iute fara sa si-l lamureasca si uitând si de frica si fugi la drum la fete. Puii, nestiutori de toate comparatiile fetitei, îsi vedeau de treaba lor. Asteptau nerabdatori hrana care întârzia. Se foiau în cuib, parca încalzindu-se, parca înghiontindu-se, de nu stiai de este joaca sau lupta pentru un loc mai bun. Rândunica venea cu mâncare, se lasa din zbor, întâi pe streasina, parca pentru a-si trage sufletul sau pentru a verifica de-i totul în regula si apoi se oprea la cuib. Mai înfipti, ghilanii se înfingeau primii si apucau cât de mult. Celalalt dadea din aripi si se îndesa si el si apuca, pe lânga ghionturi, vreo doua farâme.
Speriata de zgomot, rândunica zbura iar dupa hrana lasând puii agitati. Fetita se întorsese pentru ca n-avea stare. De data asta se urca mai cu curaj si-i privea lacom. O fascina asemanarea cu fratii, nu-si dadea seama de unde-i vine gândul dar nu putea scapa de el si se uita la puii mici si urâti. Nici nu-i placeau dar o fascina viata din ei. „Sa nu pui mâna pe el, ca nu-i mai hraneste rândunica si mor!", se auzi de pe afara glasul Bunicii. ,,Nu pun mâna", sopti fetita de teama sa nu-i sperie dar tare ar fi vrut sa puna mâna pe ei, sa-i atinga, sa vada cum sunt fini sau aspri, moi sau tari ca nucile. Burtica începea sa li se rotunj easca, parca erau din desene animate, ce s-ar mai
juca cu ei Aiamica si cum i-ar mai îmbraca! „Fa, da-te jos, n-auzi!?" se auzi iar de afara si fetita coborâ necajita.
În curte era soare. În lumina jucau musculite si bastonase. Era cald desi era abia început de aprilie...

Dimineti

În causul palmelor cana se modeleaza perfect. ascunde, precum ghicitoarea ghiocul, aroma dulce amaruie a cafelei. Abur moale si subtire se înalta din lichidul fierbinte si cheama amintiri. Priveste pe geam sorbind usor cafeaua de dimineata. S-a anuntat ploaie si cerul înnorat aduce în camera semiîntuneric — pare mai mult ca e spre seara decât dimineata. Nuanta luminii si zgomotele obisnuite diminetii tradeaza însa momentul zilei. Oricât ar fi de înnorat, lumina diminetii are o oarecare stralucire, ca o promisiune de început. Seara, lucirea dispare consumata de tumultul de peste zi iar lumina se duce la culcare.
Ar mai fi zabovit în culcusul cald dar gândurile pentru programul de peste zi o fac sa se ridice brusc. Stie lectia: daca-si propune un minut în plus, totul devine boala. Moleseala asternutului tenteaza cu clipa dulce de somn dar nu pâna la împlinire, ci doar asa, un fel de momeala; o senzatie aiurea, o betie ce-ti topeste vointa si miscarea. Si când ceasul suna brusc, 7 si 10, nu stii cum sa te ridici mai repede, sa te misti. Si totul devine suferinta: dureri în oase, în miscari, ameteli de cap, somn si trezie se amesteca si ametesc. Asa ca, gândul trezirii vine brusc, aproape simultan cu gestul si totul e miscare si ritm. Compensare în ceasca de cafea aromata. O tine în causul palmelor unde se modeleaza perfect de parca ar fi smulsa de acolo. Caldura vasului mic de portelan, cu doi trandafiri si margine aurie, aduce o senzatie de bine, de calm, de liniste. Aroma îi patrunde în nari si în suflet. Iese în prag testând lumina. Parca ar mirosi a munte. Cerul înnorat vesteste ploi spre nord si parca înaintea lor, vântul aduce arome de brad si nostalgii de vacante.
În copilarie, vacantele se petreceau la bunici. Plecarile erau pline de mister pentru ca se faceau noaptea. Dupa saptamâni de vacanta petrecute în aerul rece al oraselului de munte, departe de parinti si de tot de însemna acasa, întoarcerea era dorita si asteptata. Pregatirile se faceau de seara — bagajul, hainele pentru drum, cosuletul cu jucarii pe tren. Alte amanunte se topesc în timp, ramâne aroma cafelei plutind în aburul subtire.