VALERIU MATEI 50



Saptesprezece
Sunt tânar, ochii mei ating
lama piezisa a razelor de soare
cu setea unor ramuri ce se frâng
peste izvorul susurând racoare.

În codrii seculari stejarii cad
loviti cu îndârjire si cu ura
si râul suferintei n-are vad
pentru cei dati Siberiei de zgura.

Pasari ranite — ei revin mereu
acasa... si destinul îi învinge,
frica exilului apasa greu
revoltele ce clocotesc în sânge.

Mocnesc taceri, destinul cariat
e-mpodobit cu false diamante,
si-n nopti de plumb doar plânsul înfundat
acopera marturisite soapte.

Mai bine soim sa fiu — în zbor
o clipa în zenitul lumii —
decât strivit sub un picior
ce-l cânta lasii si nebunii.

Doar umbrele

În oraselul de pe malul Prutului
casele-au plesnit de-a curmezisul
ca ciresile dupa ploaie.

Pa caldarâmul vechi
Pasii în noapte au ecou
De picatura chinezeasca
Atunci când condamnatul
E pe sfârsite.
Nici o lumina. Nici o speranta.
Doar umbrele strajerilor
pe malurile râului interzis.