PAGINI DUNARENE

USA
de Violeta Ionescu

E noua fara un sfert. Timpul se desprinde din cadranul sau si începe sa pluteasca prin încapere. Ma voi aseza undeva, sa nu-l ating. Voi sta aici, pe fotoliu, cu ochii la usa. Am descuiat-o — nu-mi place sunetul soneriei, prea anunta insolent întreruperea singuratatii!
Se aud pasi pe scari. Se opresc a rasuflare, apoi pornesc mai departe. Slava Domnului, mai am ragaz sa ma bucur ca în curând vei fi aici! Ca vei intra pe usa aceasta si toate lucrurile îsi vor ascunde umbrele prin colturi. În cuierul acesta îti vei atârna haina. Cât timp vei ramâne, ea va raspândi în aer o racoare ozonata (ca o lampa de ultraviolete). În fotoliul de alaturi te vei aseza. Vasul cu crizanteme de pe masuta dintre noi va pluti ca o gradina. Mai bine zis, natura moarta. O carte cu aripile desfacute se va opri din citit. Covorul, lampa din perete, statueta neagra de metal, ibricul de arama, toate, nemiscate, vor vibra interior pe ultima treapta, pregatind saltul de la trambulina. Toate sunt rotite din angrenajul meu care stau cu ochii la usa, gata sa se arunce, sa se dea peste cap, sa-ti atraga atentia.
Timpul demontat se leagana, se dilata, se propaga în cercuri concentrice. Aud scrâsnetul rotilor unui automobil pe asfalt. Se sting farurile, cineva cauta cheile, nu le mai gaseste... În sfârsit, se trânteste portiera. Pasii urca, urca, urca... nu mai ajung! N-as suporta sa nu fie ai tai! Un pas, înca unul. Suntem cu totii pe treapta aceasta cu rasuflarea taiata.
Arcusurile ating cea mai de jos nota, la limita infrasunetului.
Trebuie sa fac ceva. Ma ridic, trec în bucatarie, aprind aragazul. Deasupra flacarii, mâinile încep sa se dezmorteasca, o caldura straina ma patrunde, îmi cucereste treptat fiecare celula crispata. În oglinda din hol nu-mi vad decât bustul. Cred ca altceva nici nu am. Picioarele-mi sunt grele, atât de grele, ca ar putea fi luate drept soclu. Si nici nu stiu daca nu sunt.
Încep sa sterg cele doua pahare lasate pe tava de pe chiuveta cu gura în jos. Unul e gata, stralucitor, îl pun la locul lui în dulap. Celalalt însa se rupe în mâna mea ca o bucata sfarâmicioasa de argila.
Simt nevoia sa ies, sa ma eliberez. A fost un tarâm
de extrema liniste. Acum simt nevoia sa lupt. A fost, poate, fericirea. Acum simt nevoia s-o birui. Va veni si vremea când nu voi mai avea ce birui, clipa se afla la hotare, si-a anuntat prezenta prin clinchet de pahare sparte.
Un sunet prelung sfâsie tacerea.
- Alo!...
- Te sarut.
Ce planuri de eliberare, ce visuri stupide de independenta! Sunt din nou pe creasta valului, ma arunc din nou spre povârnisul adânc.
Liniste. De o parte si de alta a firului, clipele stau spânzurate cu capul în jos. Una cedeaza totusi, se rasuceste si cade în picioare, cu o acrobatie de maestru.
- Oare gândim la fel?
- Eu gândesc, de exemplu, ca as vrea sa fiu cu tine.
- Iata o noutate care întrece toate asteptarile!... - As vrea sa vin, dar nu stiu... unde esti.
- Undeva, foarte aproape.
- Nu, nu asa. Precizeaza-mi geografic unde te afli.
- La unul din poli. Orienteaza-te dupa magnetismul terestru si unde ti se deregleaza busola...
- Asa, deci. Dar ce anume faci acolo, poti sa-mi spui?
- Astept sa se-mplineasca porunca.
- Si va avea chip de straja când se va împlini?
- Chipurile, ar trebui sa aiba.
- Mai tine-o asa la usa câteva minute, ca vin.
Câteva minute! Aerul încreteste din nou fata lucrurilor. Aprind luminile. Toate luminile. Casa inundata se clatina undeva, pe un munte, ca o torta aprinsa.
As vrea sa mai fac ceva, sa pun lucrurile la loc - nu mai e niciun lucra de pus la loc în casa asta - si ma asez iar în fotoliu, cu ochii la usa.
Si usa se deschide, de nenumarate ori, de fiecare data altfel.
Acum... intri sovaind, îti treci mâna prin par, te privesti în oglinda din hol si spui:
- Sunt unul dintre busturile celebre care si-au pierdut soclul intrând în casa aceasta...
Oare de ce as vrea sa fii un pelerin, sa vii dintr- o carte de versuri uitate, sa urci Golgota pe treptele mele