SPATIILE SPIRITULUI

RIAD AWWAD

Este stiut faptul ca singura arta pe care arabii într-adevar au practicat-o, în afara oricaror conveniente, este Poezia. RIAD AWWAD este nu numai îndragostitul de poezie ci el cauta, totodata, calea de acces catre substanta initiala spre a o investi în stihar nou. zise undeva acest poet sirian, prietenul nostru "Poezia, pentru viata mea, e fântâna de apa. vie"... De unde aceasta devotiunea a sa? Poate de tatal sau, Suleiman AWWAD, cunoscut carturar si poet care a propagat lirica româneasca in tara sa; si, iata, fiul Riad divinizeaza pâna la capatul cuvântului exploziv de durere Pentru Riad AWWAD - Poetul, sunetul primordial sentimental e ambitios, fiindca el e mereu de unul singur, stapân
pe sine, ca proprietar al emotiei nocturne, uitând de lâncezeala diurna... RIAN AWWAD scrie numai în cadenta inimii, împacat cu, himera sa.

îmi putea explica
mi-am trecut prin par degetele de la o mâna
si cu celelalte urmaream ritmul pleoapelor
cum mi s-a-ntâmplat si în alte dati
când atent foarte atent
îmi puteam explica în detaliu
fiecare lucru pe care nu îl faci când astepti

parca fuge

o sa strig dupa fata aia
care merge în fata mea cu capul plecat
tocurile ei pleznesc trotuarul
fusta în carouri se ridica
la fiece pas parca fuge parca fuge de ceva

dimineata
locuiesc într-o camera de camin
cu doua paturi manânc în fiecare zi conserve
pe jos sunt ziare vechi
caloriferul e ruginit si rece mereu
însa am o mica bucurie

dimineata când ma duc la chioscul
din colt sa-mi cumpar tigari
vad de fiecare data o pustoaica vopsita în mov
care tremura geaca subtire

are ochii foarte mari si negri de fapt
cred ca se drogheaza dar când ma apropii
de ea zâmbeste asa de suav
încât uit totul imediat

singura mea bucurie
într-o noapte am visat o masina de tocat
lua de ciuf niste oameni
cu membre fragede bine conturate
îi arunca prin cutite
îi toca
o masa umana maruntita însângerata
ieseau din mine aburi calzi
si asta era singura mea bucurie

orice am face

orice am face pur si simplu
nu ne putem schimba prea mult
sunt camera plina cu oameni veseli
si ma gândesc la asta

trupurile peste trupul ei
ma tin strâns de bara din autobuz
încerc sa deslusesc ceva pe fetele adormite
ale oamenilor
înca ma simt ca în visul din acea dimineata
când ma aflam în podul unei case
înalte de lemn înnegrit
printre porumbei si fân umed
auzeam huruitul unui motor vechi
urechile mi se înfundasera
iar eu priveam prin binoclu departe
pe câmpul întins pâna spre cerul rosu
trupurile îngramadite si agitate
peste trupul ei

trupul el minte

trenul se rupe în doua prin usi
mai întâi domnisoara cea slaba
dupa aceea hippiotii grabiti
se calca unul pe altul
ridica bratele
degetele se îndreapta în sus ca niste
sexe cautând punctul culminant
fusta nu-i acopera genunchii
ochii aluneca dupa mâini printre
coapse de la fusta albastra la tricoul alb
prin care se ridica lejer
se uita în ochii lor
ca si cum ar dansa goala
dar eu stiu trupul ei minte

gândurile

gândurile ei
îmi deschid o lume
cum nu se poate mai frumoasa
o lume care ma îmbratiseaza
cald ca un uter
fara a ma expulza vreodata