ATITUDINI

UN CAZ DE PATOLOGIE LITERARA
ILUZIILE... lui Negrici
În concordanta cu mizeria generalizata

Cu surle si trâmbite, cu extaz critic bucurestean, cu onoruri si un premiu substantial din punct de vedere financiar („Anonimul" nu se putea dezminti), cu verdictul „cartea anului" (2008) pus când anul respectiv înca nu se încheiase, cu doua recomandari semnate de întelepti ai literelor românesti (Paul Cornea si Livius Cicârlie) asa a aparut în librarii, naucindu-i pe cititori si fortându-le buzunarul (sunt înca destui naivi ce pot fi manevrati prin reclama abila) volumul Iluziile literaturii române de Eugen Negrici (Ed. Cartea Româneasca —2008 sustinuta, pesemne dezinteresat, de aliata sa Polirom). Iar pentru ca succesul sa nu fie câtusi de putin subminat, s-a organizat o oculta aparare — beton, precum în fotbalul italian, cârtitorilor recomandându-li-se tacerea.
Din punctul meu de vedere, cred ca avem de a face cu o carte perfect inutila, folositoare doar acelora ce îsi fac o glorie din demolarea traditiilor literaturii noastre, a reperelor fara de care ea nu ar putea fi nici înteleasa si, în fond, nici n-ar exista.
Eugen Negrici (cu grad de profesor universitar, obtinut dupa decenii de munca onesta si de cercetare a textelor vechi, iar dupa 1990 a literaturii scrise în anii comunismului) are o izbucnire necontrolata si zadarnic „argumentata" de parerile unor teoreticieni actuali. Atacul sau la adresa întregii literaturi nationale (mai putin a experimentelor avangardiste), tonul impertinent si cinic adoptat când „analizeaza" mostenirea unor nume legendare ale scrisului românesc trezesc nu doar mâhnire, ci si indignare, fata de atitudinea acestui intelectual cândva stimabil Chiar daca originalitatea demersului lipseste (v. opiniile lui N. Davidescu, ale lui B. Fundoianu când executau tot ce se produsese pâna atunci pe tarâm literar românesc, sanctionate imediat si ferm de E. Lovinescu, printre altii) ai impresia stranie ca profesorul ex-craiovean s-a molipsit de la propaganda proletcultista si s-a alaturat verdictelor criticii din anii '50, continuându-le absurditatea si ticalosia antinationala. A-i trata, în asemenea maniera, pe cei mai importanti scriitori români, nu denota doar o nepricepere totala în meserie, dar si intentiile de a-i batjocori deopotriva pe înaintasi, pe contemporani.
Creatori sau simpli cititori. Redactând în momente de întunecare a mintii (i se poate întâmpla oricui) si de pierdere a bunului simt elementar, Eugen Negrici încearca sa dea înapoi ceasul istoriei, mizând credul (oare?) pe inabil invocatele mutatii survenite în gustul publicului. Daca nu ar agrea un scriitor ori altul, un roman, o creatie lirica, un anumit curent, ar mai fi ceva de înteles. A împrosca în toate directiile cu mizerii ascunse pâna la batrânete, tine însa de patologia literara.
Organizându-si materialul (în fond, întreaga literatura româna) haotic, încurcând, deliberat sau nu, epoci, curente, autori, lipsit de o viziune logica elementara, uitând de principala sa meserie (aceea de dascal de nivel universitar) se autoflageleaza, de fapt, recunoscând eroarea în care a trait atâtia ani la catedra, mintindu-i realmente pe studenti, an dupa an. Numai asa se poate concluziona despre afirmatiile privind textele românesti vechi. Cu emfaza si parapon, Eugen Negrici trimite pe apa sâmbetei toate încercarile de la începuturile literaturii scrise, vazute ca inventie de sorginte nationalista, de parca, de pilda, Shakespeare s-ar fi nascut din nimic, la fel Cervantes ori Dante. Nu adaug numele nici unui român, spre a nu-l complexa în plus pe exegetul Literaturii române sub comunism. Despre scriitorii generatiei '60, profesorul, repede adaptat la moravurile bucurestene, crede ca ei n-ar fi aparut fara bunavointa si smecheria lui Nicolae Ceausescu (p.130). Greu de comentat o asemenea viziune, demna de domn' Marinica, soferul de taxi care ma ajuta la nevoie si-mi face capul mare cu „meritele" dictatorului. Nelamurit de „cât de moderna e literatura româna moderna", autorul depisteaza „obsesiile nobiliare" ale predecesorilor în critica, acuzându-i de „înmultirea artificiala a curentelor, scolilor, directiilor, conceptelor si atitudinilor literare" (p.180). De-a lungul a circa 150 de ani, literatii au trait cu „obsesia vechimii", au avut „ticuri nobiliare" (p. 205, 220). Ar fi fost mai încântat daca ne-am fi nascut (ca literatura si neam) din prostituate si criminali? Vinovatul s-ar numi G. Calinescu, maestru al „tehnicilor de iluzionare si seductie" (p.235). ..