PAGINI DUNARENE

Înmormântare nationala*
de Constantin Vremulet

În sfârsit, carul mortuar se pune în miscare. Abia atunci realiza ca avusese o idee excelenta. Vazu capacul sicriului înzorzonat cu sute de medalii si ordine, acordate de el, post mortem, celor disparuti si se înfiora de satisfactie. Pentru o clipa uita de frica ce-l cuprinsese. La fiecare hârtop, când vreo roata a afetului de tun nimerea în câte o groapa din asfaltul marelui bulevard, lungile siruri de medalii, ordine si decoratii intrau într-o rezonanta stridenta, ca si cum cineva neatent ar fi dat buzna într-o stiva de cratite. Pentru el, înca aflat într-o alerta continua, zgomotul de tinichele îi crea o stare de excitabilitate deosebita, ce-l dispunea. Apoi, obsedat de faptul ca sicriul era gol, pusese sa fie burdusit cu sutele de decrete ale înaltelor distinctii, pe care el însusi le-a semnat, aproape o noapte întreaga, pe coltul biroului, de-a-mpicioarelea, în mare graba, asa cum avea obiceiul, când semna hârtii carora nu le acorda nici cea mai mica importanta.
Vazu iarasi multimea, totul i se paru perfect, o mare de capete, si, pentru o clipa, a fost sagetat de fiorul invidiei: „Oare, la moartea mea, va fi tot atât de multa lume?" Vuietul tumultuos al multimii îl îmbata, îi crea o stare euforica pe care o traia cu intensitate. Trupul sau, nevolnic, înflorea, se înalta, capata dimensiunile unui om viguros, în plina forta. În dimineata aceea, se trezise mahmur si sleit de putere, cuprins de un frig agresiv. A tremurat ore în sir cu încapatânarea paranoicului încredintat ca-1 va salva un miracol. Si iata ca acum... Pe fundalul freamatului ce-l înconjura deslusi ropotul mai multor aplauze, precum zgomotul reconfortant al unei ploi repezite, de vara, pe acoperisul casei. Doamne, cât de minunat era!
A ridicat un brat deasupra capului si a raspuns celor care îl aplaudau. Si chiar în acea clipa a simtit ca îl inunda un aflux de virilitate, cum sângele fierbinte i-a pulsat în tot trupul un torent de excitatie maxima. Usor panicat, mai mult nedumerit, a privit în jur. Sicriul înzorzonat cu medalii se afla rastignit pe afetul de tun usor înclinat, peste tot foiau nervosi si plini de importanta ziaristii, snopuri de microfoane, îsi întindeau spre el gâturile de girafa, blitz-urile cameramanilor. Îl urmareau cu precizia unor lunetisti. Totul parea sa fie perfect, asa cum îsi dorea el, multimea îl excita, cum se simtea excitat de îmbratisarea unei femei dorite. Pur si simplu nu se mai întelegea; dorea nebuneste, în momentul acela solemn, sa faca dragoste! Instinctiv întinse mâna si pipai înfrigurat coapsa femeii de lânga el, care, în astfel de situatii, îl însotea, era mereu prezenta — Doamna B. Îi oficializase aparitiile publice alaturi de el, îi fortase pe fruntasii politici, pe înaltii demnitari sa se obisnuiasca cu ideea ca altfel nu se poate. Uneori, îl incomoda. Erau situatii extrem de delicate, când ea, din exces de zel sau din prostie, intervenea si strica totul. Zile si nopti de-a rândul, salile Palatului rasunau de certurile lor. Se porcaiau ca la usa cortului. Ea-si aduna catrafusele si pleca, iar el dadea dispozitii drastice sa nu i se mai permita accesul la Palat. Consilierii sai rasuflau usurati. Doar pentru câteva zile, fiindca imediat singuratatea punea stapânire peste tot, mai ales când slujbasii si colaboratorii sai plecau dupa orele de program. O rechema, desi stia ca povestea se va repeta. Invoca tot felul de motive, dintre cele mai ingenioase, care sa-i determine pe consilieri ca ei însisi sa faca demersurile necesare iar ea sa revina. privinta naturii acestei relatii avea propriile lui teorii Oare nu era adevarat ca aproape toti mai marii lumii si-au sprijinit o buna parte din faimoasa lor putere pe umerii rotunzi si catifelati ai vreunei femei? Cu toate ca nu-i placea sa intre în biblioteca Palatului, totusi, reusise sa se documenteze cât de cât despre acest subiect. Ce putuse el cuprinde, de la Alexandru Macedon încoace, îl interesase, în mod deosebit, amantele acestora, felul lor de a fi, numele lor, ispravile pe care le-au savârsit în viata. Stapânea destul de bine subiectul.
Asa se face ca „boaita aia de ziarista" — cum îi placea lui sa spuna, când facuse referire la acest episod în interviul pe care i l-a luat la Palat, la doua zile dupa o cearta cu Doamna B., a tot încercat, prin întrebari insinuante, sa-l determine sa faca declaratii care, folosite speculativ, l-ar fi compromis, privind natura relatiei sale cu aceasta femeie. Nu i-a raspuns direct, ci printr-o expunere de aproape o ora, despre ce stia el cel mai bine. A dat-o gata! A facut-o sa-si adune cu mâinile tremurate sculele ei gazetaresti si sa paraseasca sovaielnic încaperea, clatinându-se, cu pasi nesiguri, ca o femeie...

(*Fragment din romanul "Zodia maimutelor"in curs de aparitie)