CHE ANDREI
(fragment din romanul „Îngerul a strigat",
cap. V, Editura pentru literatura, 1968)

Vânt racoros scormonea cenusa de pe locu unde fusesera magaziile si scutura o tufa de soc carbonizata. Che Andrei ridica în vârfu sabiei un bocanc cu talpa arsa, îl arunca în buruieni, acolo unde lasasem ulucu, si traversând fâsia de pamânt, care mai frigea înca, intraram în curtea castelului. Sus, la ferestre, lumina, jos, în curtea întunecata de plopi, o haita de câini se batea pe jumatate din scheletu unei vite. Am stat sa privim o clipa. Usa de la pivnita, sparta cu toporu, lânga prag, patru butoaie de cas desfacute, saramura se strânsese într-o baltoaca. Pe prispa, la odaile slugilor, o tiganca batrâna, cu un clopot de berbec în poala plângea. Cred ca era beata, împrejur totu mirosea acru a vin, peretii odailor aratau urme groase de pacura, podu de deasupra lor tremura sub pasii a doi insi care se fugareau prin întuneric, sase tufe de trandafiri, smulse cu radacini, se ofileau pe un jug rupt, în cararea pietruita, un galos sfâsiat si un cap de caprioara împaiat. Che Andrei vru sa-l ridice.
- Nu-l atinge, se ruga tiganca. Eu n-am fost niciodata la munte, lasa-ma sa ma uit la el.
- V-ati pradat stapânu, a? facu Che Andrei.
- Jafu de pe lume, zise tiganca. Au luat tot, n-au lasat nimic, iar Bomfaier si Schelete s-au scaldat goi în cada cu vin.
Suiram în castel pe scara din stânga, lânga care ne împiedicaram de o aripa de moara si de un morman de carti rupte — în timp ce înlaturam cartile, ca sa curatim intrarea, cineva, de la un balcon, ne azvârli în cap o perna, râzând cu hohote — si patrunseram în salonu mare. Douazeci de oameni, sau poate mai multi, jupuiau tapetu de pe pereti, razuiau cu cutitele, smulgeau perdelele, rasturnau sertarele de la dulapuri, îndesând în traisti si în cosuri tot ce gaseau, un copil fugea cu un sfesnic în care mai ardea înca o lumânare, un batrân se fandosea cu niste decoratii lucioase, prinse pe camasa iar opt insi, umblând în genunchi, trageau cu clestele cuiele ce tineau covoru mare din mijloc lipit de podele.
- Luati tot, racni Che Andrei, si când o fi la puscarie, pe mine sa ma alegeti bucatar. Fa! striga el spre doua muieri care-aparura dintr-o odaie cu bratele pline de rufarie.
- Che Andrei. Tine-ti laba acasa! i-o reteza un barbat, îmbracat nemteste, ca si noi, si care strângea un ciomag în pumn. Te pocnesc la mir cât ai clipi! si fugi cu femeile, sa le apere pe drum.
- Ca-mi trebuie mie cârpele voastre! zise Che Andrei si, înhatând una din galetile cu vin — erau cel putin zece si fiecare din cei care smulgeau cuiele venea, din când în când, de-a-busilea si-si înfunda capatâna în cea mai apropiata de el — se lipi de perete, tinând sabia strâns între picioare si bau cu rasuflari largi.
La sfârsit, se sterse cu mâneca, îsi netezi bentita
neagra de pe ochiu scurs si întreba de administratoru Marin Doanca.
- Vreu sa-l vad. Vreu sa vin-aici!
- Urli de poamna. L-a umflat Titi Sorici în pumni si zace pe burta. Du-te de-l cauta în baie, acolo dai de el.
În baie — pereti îmbracati în oglinzi cojite pe alocuri de aburu fierbinte — patru unchiasi jumuleau curcani, aruncând fulgii la întâmplare, iar Marin Doanca, cu fruntea înfasurata în stergare ude, sta lungit pe un divan de piele, si trei slujnice, cu sorturi si bonete albe, se învârteau în juru lui, plânse, si-i schimbau compresele. Una, care învârtea în mâna o trusa de foarfeci, când ne vazu cu arme, suspina scurt si desfacu bratele. Che Andrei îi lua trusa si o vârî la brâu, lânga tabachere.
- Salut, domnu Doanca, striga Che Andrei. Eu sânt nemt, Ion e neamt, tu ce estim camarade?
Marin Doanca se ridica în coate, clatina capu si barbuta ca nisipu, si gemu. Divanu, prevazut cu patru rotile scârtâi si aluneca spre cada de faianta. Un batrân, casnindu¬se sa despice curcanu, îl împinse înapoi, izbind cu fundu.
- Ia te uita, Ioane! spuse Che Andrei, încântat. Pai asa cred ca ti-ar place si tie sa fii bolnav, sa stai pe un pat cu rotile si fetele sa te plimbe prin casa, jos de-acolo, Marin Doanca, ca vreau sa ma distrez eu.
Marin Doanca strâmba buzele groase, nu credea ca Che Andrei vrea cu adevarat sa se aseze în locu lui.
- Cârtesti, va sa zica, pui de lepra!
Che Andrei scoase pistolu si, mai înainte ca fetele sa aiba timp sa tipe, apasa pe tragaci si ochiu de geam de la colt sari în tandari. În clipa urmatoare, Marin Doanca sta lipit de perete si tremura.
- Vezi ca stii de frica!
- Che Andrei, se ruga unu din batrâni, daca ai revolver, da-mi mie sabia. Spintec curcanu si pe urma ma încing cu ea.
- Curea ai?
- N-am.
- Da-i-o p-a ta, îi porunci Che Andrei lu Doanca. Doanca se descinse si i-o dadu.
- Harnasament complet, zise Che Andrei si se sui în mijlocu divanului, cu picioarele adunate sub el, turceste.
Îmi ceru galeata de vin, pe care-o lasase lânga usa, bau, o puse lânga el si porunci sa fie purtat în salon. Divanu avea la un capat patru cureluse cu mânere de alama. Marin Doanca si slujnicele apucara de ele si-l scoasera în coridor, iar de acolo în salonu mare, unde nu mai erau acum decât opt insi, ramasi sa taie covoru în parti egale...