MARTURII

Fanus Neagu: Cum am scris "Îngerul a strigat"

E mult de-atunci. Si totusi câte ceva mai pastrez în minte, deopotriva la bucurie si suferinta. Publicasem doua sau trei volume de povestiri si-mi sfârâia carnea de dorul de-a intra în rândul romancierilor. (Anton Pavlovici Cehov n-a suferit de boala asta si totusi e prezent în veacul veacurilor pe noptiera cititorilor. La fel si I.L. Caragiale). Materia încorporata în roman se afla la loc sigur, în inima si sufletul meu, primita de la viata, din amintirile parintilor si ale batrânilor, iar eroul principal Che Andrei, om vesel, îndatoritor, calare pe spinarea durerii, locuia gard în gard cu noi. (A murit la vreo zece ani dupa aparitia romanului). Braila veche si mai cu seama legenda ei suprapoluata de hoti romantici, plasata pe orbita Orientului dc aventurieri zdrentarosi, doldora de vise si robiti de gândul patrunderii în Eldorado, naucita de aur, împotmolita în corabii si azvârlita de catre Panait Istrati pe altarul de unde-si ia strugurii Seherezada, plutea în ancora, prea putin schimbata, la malul cel mai dulce al Dunarii. Nepierita, nedestramata, ci numai învaluita în fumul jertfelor. Întinde mâna, zgâltâie-i somnul si asculta-i vorbele. Am ureche buna. Am ascultat-o si mai ales am colindat-o în ungherele ei batrâne. Suflet împovarat de crime, sperante, naluciri, istorii cu Chira Chiralina, lautari nebuni (de la Petrea Cretu Solcanu la Gheorghe Afloarei) si Dumnezei ai ortodoxismului de toate nuantele, plus umbra lui Alah cu fata de tatar sau de turc. Zururiau în ea averi fabuloase cazute în apa sâmbetei. Multi însetati dc timp trecut mureau neîmpartasiti, sub blestem si nenoroc.
Apoi erau, adica umblau vii si mângâiate dc purpura închipuirilor mele, povestile despre printii Sutu. La 5 km de Gradistea mea natala se afla comuna Sutesti. În biserica din centrul ei dorm somn de veci sapte vlastare de domnitori fanarioti. Îi cunosc de la distanta, cu ochii copilului vrajit de maririle lumii. Nici o cunoastere nu e mai adevarata, pentru literatura, ca aceea obtinuta dintr-o nesfârsita tulburare a fantasmelor. Printul batrân, care, în carte, se îneaca în Lacul lui Badel, în realitate s-a înecat în Balta-Alba, cea pomenita si de Alecsandri si Odobescu. Erau, sau poate-au fost numai în mintea mea, si trei printese tinere, cu palarii suflate-n aur. Cea mai frumoasa era muta si a fost câstigata la carti de un conte itatian.
Dunarea, ca personaj navalnic, pustiitor si fecund împrejmuia cu porfiruri si pereti de luna zanatica domeniul fara de margini al Baraganului suind spre piemontul Râmnicului în care eu umblam de-a busilea, pândeam pe razoarele cu sipica aparitia dropiilor si silueta lui Che. Andrei, clatinându-se muiata în vinuri rosii. Si mai erau, doar numele le-a mai ramas, neamul dur al taranoilor catraniti de arsita, iluminati de viscole. Si printre ei, mereu norocos (tatal meu îl socotea a fi singurul câstigator al celui de-al doilea razboi mondial) Ion Ralea, zis Târu, care cultiva zarzavaturi pe mari suprafete si traia viata cu supramasura.) În roman apare cu nume de împrumut). Avea trei neveste si niciuna nu mârâia împotriva celeilalte. Spre batrânete a platit o echipa de lemnari, condusa de taicameu, si le-a construit trei case la rând pe care a vrut, dar n-a mai apucat, sa le lege între ele cu poduri, la nivelul acoperiselor.
Am scris cartea pe distanta de multi ani. Strecurând mereu argintul verbelor, aurul fiintelor ce mi-au fost dragi, cautând sa prind în pagina duhul iubirii, noianul clocotind de peste, mugetul Dunarii în zatoane, salbaticia baltilor si nemuritoarea sete de viata a Brailei si a lui Che Andrei — simbolul visatorilor mereu în drum spre Nicaieri, frumosi în înfrângere dar..., niciodata înfrânti cu adevarat si deznadajduiti, totdeauna pe prag de petrecere si de moarte.

aprilie 2009, Bucuresti Fanus Neagu