ATELIER

Pelerinaj în imaginar

Expozitia graficianului Cornel Corcacel intitulata Pelerinaje, surprinde placut publicul iubitor de arta plastica din Galati prin tematica abordata atât de în ton cu momentul prepascal dedicat curatirii trupului si sufletului. Or, expozitia lui Cornel Corcacel se adreseaza în primul rând sufletului lui homo religiosus prin pelerinajul imaginar si vizual la locuri sfinte ale spiritualitatii românesti si mai apoi tot doritorului de senzatii proustiene, de data aceasta de natura vizuala, fiindca nu poti sa înfrânezi sentimentele pe care ti le stârnesc pastelurile artistului plastic nascut în Negrestii Vasluiului. Spun aceasta deoarece, cu o seara înaintea vernisajului, trecând într-o doara prin fata Galeriilor Nicolae Mantu si vazând cum se schimba expozitia, am trait senzatii extrem de placute admirând Schitul Vovideniei sau perfectiunea chipurilor unor calugari si frati de la Neamtu pe care-i cunosc din propriile-mi peregrinari.
Nu am intentionat însa în acest cuvânt despre expozitia lui Corcacel sa vorbesc despre perfectiunea detaliului magistral redat prin tehnica pastelului, nici a culorilor vii, naturale ce trezesc vibratii nebanuite în structura emotionala a privitorului si nici sa remarc ca si pictura respira poezie prin clasicul ut pictura poesis, ci sa dau o cheie de intrare si întelegere a desenelor lui Corcacel celor ce poate se încumeta sa treaca pragul galeriilor de arta.
În seara dinaintea vernisajului, patru persoane priveau cu ochi lacomi desenele artistului, se cereau explicatii pentru unele lucrari, se remarca mesajul ascuns al unora dintre ele. Am procedat aidoma lui Titulescu la întâlnirea cu gigantul Brâncusi, numai ca pentru o clipa am inversat rolurile, cerându-i artistului sa-si explice demersul în alcatuirea autoportretului. Am aflat ca s-a folosit de tehnica pastelului si mai apoi a colajului, si desigur, acum vorbea rationalistul din pictor. Unele persoane prezente nu erau de acord cu faptul ca în cadrul tabloului apare icoana Nascatoarei de Dumnezeu cu pruncul si ca aceasta este nepermis taiata de linia marcata a cadrului. Nepermis de cine? De dogma? Poate... De arta si de legile perspectivei, ultra permis! Cu atât mai mult cu cât acea „taiere" a partii superioare a icoanei imprima nu numai perspectiva din punct de vedere strict tehnic ci, dintr-un punct de vedere al întelesurilor ascunse confera tocmai dimensiunea unei a doua realitati subtile pe care autoportretul o scoate în evidenta, fie ca realizatorul a intentionat sau nu aceasta. Albul colajului care înconjoara de o parte chipul din autoportret ce ne prezinta capul si umerii nuzi ai autorului într-un prim plan sub privirea icoanei Maicii Domnului nu simbolizeaza numai nuditatea si goliciunea fiintei umane, a pictorului înaintea Dumnezeirii, ci tocmai faptul ca Aceasta se manifesta în planul închegat, dur, dens al realitatii tridimensionale prin dublul eteric al omului, magistral sugerat de hârtia alba a colajului. Din binarul icoanei, (Fecioara neprihanita ce aduce Pamântului manifestarea Divinului prin intermediul rodului pântecelui sau—Fiul), se naste ternarul, maica, fiu si Pictor - manifestarea în carne si oase a Sacrului în clipa prezentului. Aureolei bizantine a icoanei i se adauga un petec de hârtie lipit neglijent în partea de sus-dreapta chiar pe sticla tabloului, (din nevoia de echilibru— explica „mesterul"), de echilibru al vibratiilor în plan subtil întelege „ministrul", vazând o desprindere a dublului eteric din chiar faptura suflului icoanei ce prinde contur clar, bine definit în jurul formei închipuite de autoportret.
Or, tocmai acest suflu eteric clar transmis de autoportret, cu desprinderea sa din acea alta realitate reprezentata de icoana, este cheiaîntregii expozitii. Fiecare pastel la o privire atenta, (toti privim, fiecare vedem în felul nostru, - deh, opera aperta pe toate planurile...), e învaluit de acel mister al formei precreate, a carei marturie e aureola sfintilor. Toate bisericile, schiturile, chiliile, agheasmatarul de la Neamtu, chipurile cucernicilor monahi, pe lânga perfectiunea hieratica, sunt învaluite de aureola câmpului de forma (tipar imaginar arhetipal) ce le-a precedat „nasterea", uimitor surprinsa de „mester". Cu alte cuvinte, Corcacel nu a surprins în Pelerinajele sale numai forma densa, închegata a ceea ce a transpus pe carton, ci acea lumina care, emanând, creeaza materialitatea. Lumina cerului în miezul zilei coboara din spatiu cupola agheasmatarului la Neamtu, lumina obscura a amurgului naste bisericuta din Boureni, lumina „îmbunatatirii" aduce chipul fratelui Pahonie pe hârtie, ca mai apoi creionul s-o surprinda si s-o redea nemuririi de-o alta „clipa cea repede".
Putem afirma ca „mesterul" Cornel Corcacel surprinde pe ceara sensibilitatii sale aidoma gigantului Brâncusi acea vibratie subtila, esentiala a Naturii în toate manifestarile sale. Iar daca vreti sa vedeti expozitia sa prin ochii unui „Titulescu" trezit la realitatea artei de „Mesterul" de la Hobita, priviti Autoportretul cu luare aminte si cu ochii sufletului.
Oana Dugan