COMENTARII LlTERARE

Într-adevar, surpriza!
de Liviu Grasoiu

De când am propus redactiei aceasta rubrica, am tot încercat sa nu ma abat de la promisiunea de a prezenta, de fiecare data, o aparitie la care mai nimeni nu se astepta. Pot spune, dupa cinci ani si ceva, ca nu i-am pacalit pe cititori, iar noutatile s-au înscris în cadrul propus. Daca însa uneori, evenimentul se cam anunta, iata ca acum am avut sansa de a scrie despre o veritabila surpriza. Gratie prietenului Sterian Vicol, am primit de la Editura Sinteze din Galati volumul de povestiri Rogoz înflorit de Nicolae Arefu*). Poetul galatean discret, asa cum îl stiam, mi-a trimis aceasta carte ciudata, scrisa de un om deloc tânar (n.1938), neimplicat în viata literara, putinele pagini de proza fiind gazduite în revista "Porto-Franco", unde director este acelasi neobosit si generos Sterian Vicol, caruia multi au a-i multumi pentru prezent si viitor.
Despre Nicolae Arefu ( pe numele sau adevarat Nicolae Buzoiu) nu stiam nimic. Nu din vina mea, nici a Domniei sale. Am aflat, dupa primirea cartii amintite ca este galatean, ca s-a nascut în 1938 în comuna Arefu, ca a lucrat vreme de 47 de ani ca muncitor superior-calificat, ca are o pensie de 6.000.000 (adica 600 de lei noi), ca a încercat sa publice prin anii 70, ca regretatul Mircea Ciobanu îl aprecia si a dorit sa-l scoata din anonimat, oferind cititorilor si criticilor un prozator insolit. Intentiile sale frumoase nu s-au materializat. N-a fost sa fie. Iar manuscrisele încredintate "Cartii Românesti" s-au pierdut. Bine ca autorul a avut dublete, fiind precaut si a reusit, dupa atâta amar de ani, sa alcatuiasca o carte, fara îndoiala (dupa mine) aproape exceptionala. Cred ca dupa cele doua volume de proza ale lui Barbu Slatineanu, comentate în "Convorbiri literare" în urma cu un an, Nicolae Arefu ilustreaza la cel mai bun nivel estetic sugestiile venite din nuvelele si povestirile lui V Voiculescu si Mircea Eliade. Scriitor de instinct, autodidact, Nicolae Arefu are o perceptie incredibil de proaspata asupra raportului dintre vechime si modernitate, dintre prabusirea rezistentei traditiilor din cauza tavalugului unei false civilizatii. Nu ne aflam în fata unui neasteptat samanatorist, plângaret dupa vremurile ancestrale, ci în fata unui lucid, apartinând aceleasi familii spirituale, dominate (si estetic) de operele lasate posteritatii de cei doi autori de geniu amintiti mai sus. Nicolae Arefu a preluat, în reteta, în formula, ceea ce i se potrivea, esenta situându-l clar acolo unde am aratat. Cititorul nu va avea ocazia întâlnirii cu virtuozitatile stilistice ale lui V. Voiculescu, M. Sadoveanu sau Gala Galaction, dar va fi surprins de capacitatea de a crea atmosfera cu mijloace simple, cu fraze mai putin ample, lucrate însa migalos, adevarate poeme în proza. Dupa cum se poate remarca, Nicolae Arefu stapâneste calitatea de a spune clar, fara învaluiri poetice, tot ce stie despre locul desfasurarii actiunii, despre personajul central, despre relatiile lui cu lumea, despre agresivitatea asa zisei civilizatii din a doua jumatate a veacului trecut fata de valorile traditionale, adânc împlantate în suflete si despre dezechilibrele generate printre contemporani. Acestia apartin, în fond, altei lumi, rezistenta si izolata, suficienta siesi prin ceea ce o salva, adica prin curatenie spirituala, credinta, comunicare directa cu fortele latente, invincibile, nascute din mister, din teluric, din posibilitatea de a trai minunea, de a prelungi legenda. Fiecare povestire debuteaza traditional (autorul nu se vrea în nici un fel inovator) cu descrierea cât mai exacta si mai sugestiva a spatiului unde se vor întâmpla dramele narate. De la început se asterne o pâcla care, nu numai ca nu se ridica ci, dimpotriva, potenteaza cele aduse în discutie, Nicolae Arefu prefera locurile izolate, unde îi gaseste pe anonimii
istoriei, pe oamenii sortiti traiului întru eternitate, asupra carora se napusteste monstruoasa civilizatie fara sens, impusa de comunism. Prozele sale nu pot fi înregistrate deci în expirata atitudine samanatorista, ci sunt datate aproape exact, trimitând la anii 60-'70 ai veacului trecut. Atunci se petrece tragedia din Sinistratii din Sinis, unde lumea traitoare de veacuri la interferenta vegetalului cu minimele semne ale civilizatiei rurale nu se mai poate apara, asaltata fiind, la propriu, din aer, de pe sol (cu masini) si prin mijloace birocratic-ideologice.
Nevinovatilor nu li se acorda nici o sansa, chinurile sunt cumplite, inexplicabile si contopite în expresia socanta. "Pacatele tale, Doamne". Acesta ar fi semnul sub care se naruie vieti si sperante, sub care oamenii îsi descopera parca alte chipuri, psihologiile se slutesc, icoanele îsi pierd conturul, iar reactiile multimilor, capata dimensiuni...