ESEU

Epitetul cromatic
în lirica lui Mihai Ursachi
Prof. drd. Gabriela Ciubotaru

Culoarea vizeaza metamorfozele luminii, reflectând o perspectiva asupra acesteia, un fel de a privi si de a recepta, e o bucurie si o tristete ce se exprima. Cele sapte culori' ale curcubeului au drept corespondent cele sapte note muzicale, cele sapte ceruri, cele sapte planete, cele sapte zile ale saptamânii. Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte larga, întrucât culorile pot fi asociate, în diferite parti ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii cronotopice. Negrul semnifica timpul propriu-zis si albul atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoteste timpul, alternanta lumina— întuneric, forta si slabiciunea, veghea si somnul, binele si raul. Culorile contrarii precum albul si negrul simbolizeaza dualismul intrinsec al fiintei umane, conflicte ale unor forte care se manifesta la toate nivelele existentei, de la universul cosmic la lumea intima, deoarece negrul reprezinta fortele nocturne, negative, albul — fortele diurne, pozitive. Unele consideratii asupra divinitatii si luminii au ajuns pâna la a asimila culoarea alba Tatalui, culoarea albastra Fiului, culoarea rosie Sfântului Duh. De aici au aparut si unele interpretari cum ar fi: verdele sa fie asimilat vietii si sperantei, albul credintei si castitatii, rosul dragostei si caritatii, negrul caintei si apropiatei judecati. Gilbert Durand, în Structurile antropologice ale imaginarului , observa ca luminosul este asociat cel mai adesea divinitatii. Atributele unei divinitati uraniene sunt asadar, observa Durand, luminosul, solarul, purul, albul, regalul, verticalul, iar cerul albastru lipsit de nuantarea culorilor e „fenomenalitate fara fenomen cu un pronuntat caracter solar".
În functie de volumele de versuri ale lui Mihai Ursachi, este revelatoriu tipul de cromatism folosit pentru conturarea unei imagini estetice individualizatoare. Cromatica volumului de debut, Inel cu enigma este echilibrata, aparând ca dominante „albastrul" si „albul" între care penduleaza eul, fiind prezente însa si „rosul", „verdele", „galbenul" si chiar „rozul", „violetul" si „negrul", chiar daca singulare ca aparitie. Ocurenta cromatica are rol de întarire a simbolismului culorii în raport cu tema abordata. Albastrul este cea mai imateriala dintre culori,cea mai rece dintre ele, si în valoarea sa absoluta, cea mai pura; albastrul este drumul infinitului, unde realul se transforma în imaginar. Climat al realitatii sau al suprarealitatii, albastrul dizolva în el însusi toate contradictiile vietii umane, atât cele ale zilei cât si cele ale noptii. Kandinsky face deosebirea dintre profunzimea verdelui care da o impresie de repaus terestru si de multumire de sine, în vreme ce profunzimea albastrului are o gravitate solemna, supraterestra, gravitate care trimite la ideea de moarte. Goethe o mentioneaza printre culorile negative, expresie a vidului, a racelii care aminteste de umbra. Aceasta culoare este dominanta în volum, în A treia scrisoare... (p. 28), devenind chiar un atribut al fiintei eului, pe care îl caracterizeaza: „Veneam de departe, albastru dervis, / si ostenit dupa sirul de ani...". Culoarea se substituie uneori chiar cu sideralul, cu cerul lumii din afara conjugat cu cel interior, devenind chiar o metafora pentru acesta: „Si înecat în albastru soptii...". Seninatatea si coeziunea cerului cu pamântul se sugereaza printr-un derivat al culorii: „...Erau albastrele pe ceruri si'n lunci tamâioara"(Trei frati patati, p. 36). „Albastrul otravitor" pensulat pe aripile „fluturilor grei" apasa, sugerând tentatia metafizicului, dar si incapacitatea umana de a-si depasi limitele, aspect exprimat si prin prezenta „pasarii lira" si a „pasarii ibis" ce inunda eterul. Albul este o constanta atât pentru volumul de debut, cât si pentru cele ulterioare. De cele mai multe ori, albul concura la generarea epitetului sacralizant: „si sfânt si alb se scuturau salcâmii" (Vedenie la marginea padurii, p. 29). Albul este sugerat si prin „ivoriu" (substanta osoasa densa, de culoare alba, fildes, din fr. ivoire): „înfinge'mi în piept un cutit de ivoriu", caci fiinta patrunsa de „alb" poate dobândi astfel certitudinea existentei (Doar dintii..., p. 34)...