FRAGMENTARIUM

Alecu Russo:
referentialul estetizat si arhetipalizat

Alecu Russo se cade reconsiderat astazi din perspectiva actualizatoare a inter- si multi-culturalitatii.
Modelat de doua culturi - cea româna si franceza - de fapt si de cea latina (Virgiliu si Ovidiu fiind considerati de el primii nostri poeti: "Doua influente a societatii antice sub chip de doi oameni deosebiti, ce se cheama Virgilie si Ovid, sunt temelia caracteristica a aplecarilor românilor; desi prifacuti de veacuri dupa duhul noului popor român, acesti doi oameni înrâuresc poezia, obiceiurile, legislatura si viata curata plugareasca a neamului nostru", citim în Cugetari), încadrat într-un context european larg (vorbeste la un moment dat de Europa secolului XVI-lea, într-altul de Europa veacului al XIX-lea). Alecu Russo ne ofera el însusi un model de referential întemeiat pe inter- si multi-culturalitate.
Este un referential de sorginte romantica (având, bineînteles, si note de expresionism în Cântarea României) ce se alimenteaza - în virtutea organicismului conceptional - din fiinta neamului ("glasul popoarelor în cântec" fiind un concept romantic programatic, îmbratisat ca atare si de romanticul Russo) si din fiinta textului, care se vrea "dictiune" termenul lui Gerard Genette", se va rosti. În acest scop Alecu Russo creeaza mereu o situatie de discurs, prin care îl antreneaza activ pe interlocutor, el însusi (naratorul) fiind un locutor care apeleaza la voca¬tive, apelative, identificari eu-cititor (public), interogatii care îi priveste si pe unul si pe altul.
Referentiatul lui Alecu Russo se constituie prin colorare doctrinala a textului, prin mutarea acestuia în regimul amintirii si estetizarea lui intensa. e un act de romanticizare în tot ce nareaza: a faptului real, a faptului cultural, a faptului nonfictional în ansamblu. Se recurge la o retrotemporalizare, la o surprindere anteproustiana a "timpului pierdut", care, la scriitorul nostru, este "trecutul pierdut". "Rasipirea cea iute a trecutului" îl patrunde de jale, generând o peimanenta nota de lamento, dar si o vointa de a smulge din "namolul rasâpilor" prin reprezentarea a anumitortablouri "fizionomii", "obiceiuri": "Sa spui drept, rasâpirea cea iute a trecutului ma patrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vietei noua, iutala sângelui au naruit rasâpa piste rasâpa în societatea moldovineasca casnica, fara sa ne uitam înapoi, fara sa ne simtim! Dar sunt ceasuri când inima sa întoarce în urma si s-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe namolul rasâpilor. Rapegiunea cu care sa strânge trecutul dintre noi se înfatiseaza "ca o padure deasa si mare", unde "toporul a taiet iute, fara a ave vreme de a curati locul".
Este un referential rememorativ constituit dintr-o aducere aminte recuperatoare a "rasâpei piste rasâpa". Relativizarii valorice i se opune, în cadrul acestui referential sentimental-lamentabil, absolutizarea amintirii reconstituitoare de valoare.
E o viziune a vechimii, a acelui illo tempore sacralizat, a arhetipurilor, care pune la începututl panoramarii reprezentational e "dacul ratacitor si slobod", Dacia insasi în proiectie aurorala, protoistorica (Al. Russo este în acest sens un preeminescian retrovizionar), de "popor-copil". Stefan cel Mare, exponentul unei Dacii noi, se proiecteaza în imaginea arhetipala a lui Decebal, "mareata figura" a Daciei vechi. Este interesanta reprezentarea acestor doi eroi ("un erou al lumii" si un "erou mai local") într-un joc al umbrei si luminii: "Stefan e un luceafar luminos; Decebal este un soare întunecit; însa umbra lui Decebal se întinde mai departe decât lumina lui Stefan. Stefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalta în zarea trecutului ca o zeitate nevazuta si neînteleasa. Si unul si altul au avut acelasi tel, aceeasi idee sublima; neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însa Stefan un erou mai local, un erou moldovan, când Decebal este eroul lumii!".
Amintirea vine ca o solutie mântâitoare: ea este paladiumul, forta ocrotitoare ce pastreaza fiinta si o fereste de "caderea în civilizatie".
În fata muntilor, remarca Alecu Russo, omul cade într-o visare, ca într-o "elegie fara sfârsit".
El însusi nu scrie decât o elegie fara sfârsit, transcrisa uneori, ca în cazul Cântarii României într-o partitura mesianica, vizionarista, încifrând în grandilocventa retorica anumite sensuri ermetice, conspirative (fapt observat de George Calinescu în Istoria... sa, ed. II, 1982, p.191): "Pe râuri plutesc darâmaturile palatelor si a bisericilor... cu sângele se scurge ramasita neatârnarei a douazeci de popoare... Valurile izbesc spumegând valurile, si spuma lor e sângerata. pe luciul Dunarii merge si se întoarce, se afunda si se radica un iatagan scânteietor... si valul înfiorat azvârle pe tarmurile înspaimântatoare pe ficiorii prorocului... Allah! strig ei... aice e pamântul fagaduit celor credinciosi!"
Mihai Cimpoi