CRONICA LITERARA

Vocatia criticului -
abnegatia profesorului*

Tudor Cristea este unul dintre (era sa spun putinii, dar s-au dovedit a fi fost multi) cei devotati culturii nationale, chiar daca au slujit-o din asa zisa "provincie literara. Profesor de limba si literatura româna la Gaesti (oras cu rezonanta aparte în critica româneasca de când dascali precum Serban Cioculescu si Vladimir Streinu au predat acolo) s-a comportat ca un demn urmas al celebrilor înaintasi. Dincolo de inevitabilul subiectivism determinat de apartenenta la o grupare locala, adica Societatea Scriitorilor Târgovisteni, sau la redactia revistei "Litere", Tudor Cristea ramane fidel, în evaluarea creatiilor literare comentate, criteriul estetic, asa cum o dovedeste si în ultimul sau volum: De la clasici la contemporani (2008). Cu alte cuvinte, indiferent de cota valorica a autorilor (consacrati sau nu) luati în discutie, criticul si istoricul literar nu se abate nici de la etica (presupusa ca obligatorie în cazul actului critic) si nici de la abordarea din punct de vedere axiologic a operelor comentate. Pe de o parte; pe de alta - se remarca o anume înclinare spre readucerea în actualitate a câtorva nume onorabile în contextul unor epoci revolute, precum I.Al. Bratescu¬Voinesti, Spiridion Popescu. Sigur, aici intervine si coordonata de "belfer" a autorului, deloc neglijabila, dar nici deranjanta în sensul unei posibile deformatii profesionale, care sa conduca la un indigest didacticism sau la o parada de eruditie "ex cathedra". Dimpotriva, alaturarea unor scriitori, ce ar putea parea absolut aleatorie (Dimitrie Cantemir, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu lânga Mircea Cartarescu, dâmboviteanul Emil Stanescu sau necunoscutul Eus. Platcu), se dovedeste a fi, asa cum inspirat afirma în Argument-ul sau autorul, motivata prin faptul ca literatura este un organism viu, un tot unitar: "Operele întretin un dialog per¬manent: cele de azi le vorbesc celor de ieri, cele de ieri - celor de astazi. E rolul criticii de a le face sa comunice astfel. Tot asa, în prezent (dar si în trecut) orizontul asa¬zicând national dialogheaza (sau ar trebui sa dialogheze) cu cel Iocal" (p.6).
Dincolo de aria larga de cuprindere a unor epoci
si genuri literare diferite, Tudor Cristea probeaza un pronuntat spirit critic, o intuitie iesita din comun în selectarea si comentarea autorilor analizati si, nu în ultimul rând, o sensibilitatea aparte în modul de a si-i apropia (si a ni-i apropia) pe Arghezi, pe Blaga, pe Labis. În schimb, verdictul sau cade ca o ghilotina în cazul liricii lui Adrian Paunescu, cel care a riscat si risca, în continuare, pe cont propriu, demonstrând în Cartea cartilor de poezie cum un creator genialoid si-a pierdut de multa vreme busola, "Dar care, dincolo de toate excesele, de erori, de insolenta, fatarnicie, histrionism, de obstinatia falsei argumentari, grandilocventa, retorism sforaitor, inegalitate, proza, moloz, mult moloz si iar mult moloz, este totusi poet" (p.44). Deloc inhibat de rezonanta numelui vreunui autor (vezi Augustin Buzura), si nici de eforturile penibile ale unor critici de a-i escamota viciile de viziune si constructie din ultimele sale creatii, Tudor Cristea, analizând romanul Recviem pentru nebuni si bestii, conchide fara drept de apel; "Acest roman de generalitati eseistice cu care presa ne delecteaza de zece ani nu este, asadar, numai o carte slaba a unui autor de valoare. El marcheaza apasat inactualitatea unei formule care si-a avut vremea" ei, fiind, din acest punct de vedere, un esec pilduitor" (p.245). Tonul, deseori sarcastic, alteori doar malitios, face din aceasta carte, ce ar fi putut fi anosta prin pedanterie sau pretiozitate, o adevarata delectare intelectuala. Un exemplu luat absolut la întâmplare: comentând (de altfel favorabil) un volum de jurnalistica al lui Ioan Adam, criticul remarca, printre altele, cu fina ironie: "O noua privire, din 2005, îi confirma impresia ca România a devenit o pârloaga. Exista totusi o diferenta: pârloaga e contemplata în 1991 dintr-un Trabant obosit, iar în 2005 dintr-un Renault Clio. Ceea ce reprezinta, totusi, ceva. Numai ca Absurdistanul trist dar plin de humor în care traim (si pe care îl înfatiseaza cu har Ioan Adam) nu prea e limpede ce reprezinta" (p.350)... Dorina Grasoiu