COLEGII NOSTRI

TRAIANUS, POETUL

Purtând un nume de imparat roman, Traianus (Traian Vasilcau) îsi propune sa fie un poet al vechimii zeiesti, invocând mitica vreme cape un vis albastru.
Discursul poetului curge torential, ca pâraiele umflate de primavara, cu viitura," cu viitura. cu tot, si aceasta naboire de momente sentimentale impune la un moment dat o reteta contralinului: "Doctore, sufar de foarte mult timp/ Ca rezultat sunt bolnav de poezie/ intr-adevar, daca-mi voiesti binele/ Prescrie7mi în iarna zapezi pe stresini/ Cu floare de mar".
Autocaracterizarea este exacta: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stari bolnave cu "o mare degajare si prospetime, au courant de la plume, adica din zborul condeiului...
MIHAI CIMPOI>
***

La revedere, dragostea mea veche,
O nedreptate ma vâneaza iar,
Viata plânge-n prag sa-i dau în dar
Singuratatea-mi fara de pereche
Orb, vântul prohodeste-n drum tacerea
Si fuge-apoi în casa lui din stea.
Nu-i cântec mai frumos precum durerea,
Ce se îmbraca-n amintirea mea.

POEM SMULS DIN ACUM

În ochii mei e-un cimitir ce creste,
Atâta lume se îngroapa-n el,
Paznici sunt florile de musetel,
Ca o gradina linistea-nfloreste,
Culeg de jos lumina pe faras,
Soapte-mi fac din taceri de heruvim,
Gropari batrâni - copacii n-au salas.
Se pot ascunde în privirea mea,
Casa-si pot face-n amintiri de stea,
Cât noui statui iubirii devenim.

ULTIMUL STINGHER (II)

Casa de pamânt avea-voi
Într-un cimitir din cer,
Nimeni sa-mi deschida poarta,
Fi-voi ultimul stingher.
Cel mai trist! Lauda voua
Ca o sa ajung asa.
Numa-n manastiri de roua
Un copil va lacrima.

Si-n cel ceas sub stele-salbe
Ninge-va cu linisti albe.

***
Pe apa marii scriu poemul lunii,
Îl scriu la nesfârsit si-l vor citi
Alesii universului, - nebunii
Din zi în noapte si din noapte-n zi.
Tot saruta-ti-as numele, Iubire,
Ca doar de dorul tau încerc sa scriu
Din noapte-n zi si din zi în târziu,
Încât aduc a iad si-a nemurire.
Numele mortii nu-mi mai este drag,
Dar o visez si-odata, surâzând,
AM pus visul la zid si când sa trag
L-am auzit pe Dumnezeu plângând.

***

Când te aveam pe tine umblam ca un nebun,
Ce copt era cuvântul, ce sunator si bun,
Durerea-mi da porunca, în numele-i sa cânt,
Preot mi-era tacerea, spunându-mi: "Fii cuvânt".
Ma tot soma tristetea, ma obliga un dor
Sa fiu în orice clipa visarea tuturor,
De-o viata-apus si înca fiu nenascut al sortii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforelor mortii.
Si întreba aiurea instante de resort
Când va veni postasul îmbatrânit de tot.