PROFIL DE POET

DUMITRU BALUTA - 60

Între solitudinea cea autumnala („Nu pot trai far' a muri cândva. / Acel cândva e ca si umbra mea. / Atâta doar, singuratatea-i cea / Mai aproape de mine" sau „Galbenul tace (s. n. — T. P. ) pe frunza arsa în sine — / descoperita / fâlfâie-n ploaie inima ta") si cea hibernala („Ninge alb, încâlcit în copaci. / Ninge lung, cum ar fi când tu taci (s. n. — T. P. ) /Ninge azi si ma doare ceva — / A mai nins parca-asemeni cândva") si cea estivala (,,Nu mai numara pe cer cocorii —/ Ei se duc asa cum vor veni. / Vara noastra-i, draga, ca si codrii, / Ca un cânt din frunza-a dainui") „vernisajul" „aducerii aminte" (reprezentat / proiectat în idee si imagine, vorba vine...) al personajului liric al lui Dumitru Baluta (Dumitru Baluta. La masa lui Brâncusi, Chisinau, 2004) face loc „instrainarii" din care izbucneste /înmugureste însasi ideea de „comoditate" / de necesitate a trairii cuvântului si de da cuvânt / grai / expresie trairii care si constituie poezia propriu-zisa / pro-scrisa: „Cuvintele ce-ti încoltesc pe buze / De sticla sunt si nici culoare n-au". Poetul îsi dezvaluie astfel starea de sine a tropilor dinspre
„singuratatea" eului marcat de angoasele trairii ale sentimentului sempitern ce umple golul / solul dintre gânduri / rânduri („Ai fi departe, dincolo de frunze — / Tu ai un fel de anotimp al tau. / // Taioasa, geana-ti ploua-n verticale — / S-a rupt lumina-n doua între noi. / E-n mine rana aripilor tale, / Dar tu privesti prin sticla înapoi"). De unde „trecerea" vazuta invers, din perspectiva târzie a „aducerii aminte", îl va situa pe personajul sau liric în ipostaza unui spectator de sine între trecut si prezent vazut / „pictat" pe fiecare pânza a toamnei împreuna cu „iubita" sa. Metafora „Pâlpâie galben aerul în vernisaj" este una deschisa, a inimii frematatoare si neascultatoare pe rabojul de foc al careia sunt încrustate nu numai cele apuse, dar si cele vesnice, tinând de dragostea lor de legenda (... pe pajistea anilor nostri / ca în povesti / cai nazdravani / pasc aroma primei iubiri"). Altfel nu s-ar mai marturisi rezonerul sau liric pe un atare ton elegiac: „Eu ma închin / la umarul tau cu-aripa ranita / de-atâta zbor veghetor / peste inima mea". Piesa „Ai cerut", bunaoara, ne va configura ideea de unu (de cuplu...) într-un mod parabolic (întâlnita dealtfel atât în lirica populara, cât si în cea viereana ...): „Am taiat de ciuda codrul / O corabie-am facut, / Sa te duc unde ti-e dorul, / Tocmai când el ti-a trecut. // // Ai cerut rochita rara / Ca la nimeni de frumoasa / Eu te-am îmbracat în piatra, / Nu cumva sa fugi de-acasa" mai mult decât elocvent, de vreme ce intuitia îl poarta pe serpentinele „vernisajului" „aducerilor aminte" dinspre „galben" si „piatra", dinspre „vis" si „durere". Reveria ideii de dor si de iubire si feeria culorilor de „sticla" traduc dincolo de cuvinte nespusul unor altor stari ce decurg din cea de „înstrainare" ( de sine...) si nu numai de solitudine („Te chem uneori, când ma doare în somn / Rana aripei tale / Si-atunci ma-ngrozesc ca s-ar putea / Sa fii chiar tu umbra mea. // Nu pot trai far' a muri cândva...").
Beatitudinea versului îsi trage asadar sorgintea din solul propriei inimi încoltite de necuvintele cuvintelor, de nongratitudinea sentimentelor (de dragoste...) învârtejite de norii grei ale mutatiilor ce se „trec ca un cuvânt nespus" eminamente întru a dainui ideea de „cânt" si de „om", de „pom" si de „framânt", de „rod" si de „barbat" si „femeie" pertinamente („De când lumea a fost a se face / La lumina iubitei ma-nchin /Si ma rog de sarut ca se coace / Ca si rodul din pomul divin. // Poate n-ar fi fost nimeni femeie / Fara rosul de mar în obraz. / Far' ispita de sarpe-n pleoape, / Poate nu ne-ar fi draga si azi. // Asi sorbi din fierbintea lumina / Tot izvorul femeii de dor, / Odihni-mi-asi pe tulpina / Grele ramuri, ca tare ma dor... // De când lumea a fost a se face / La lumina femeii ma-nchin, / De-oi pleca, tot la ea m-oi întoarce / Iarasi prunc, iar barbat sa devin").
Tudor Palladi