PAGINI DUNARENE

ILUZIA DRAGOSTEI DE PASA*
de SANDEL DUMITRU

Ce-i trebuie lui oare moliciuna naucitoare a femeii, ce sa faca cu asa ceva, ce-i trebuia? Si apoi ce sa faca oare cu frumoasa sa Haise, care venise de la Istambulul îndepartat, expre pentru el?! Fusese tentat de apropiatii palatului sultanului sa se apropie de femeile asa de influentate în palatul Topkapi, dar o vaga strângere de inima, care-i amintea istoria familiei sale, câteodata împutinata de furiile vizirilor sau sultanilor de atunci, îl îndemna la precautie, era un domeniu extrem de periculos si nu are motive sa-si asume un asemenea risc. Surpriza revederii i-o arunca în brate, într-un avânt fulgerator, venind din strafundurile celui mai cald sentiment omenesc. Musca din buzele lui, flamânda, nestavilita, cu un nesat aproape nebun, ca din piersicile coapte si neculese la timp ale Anatoliei natale... Naucit de reactie, a inspirat profund, simtindu-i privirea sfredelitoare cum o cauta pe a sa... De dupa perdeaua care fosnise încet, o auzi spunând molatec: azi nu ma iubesti deloc, efendi... Avea vocea abia soptita. Si nu stiu de ce, efendi?!... Dar nu-i nimic grav, efendi! Te iubesc eu. Si azi si mâine, si mereu... Si a simtit atunci pielea subtire si catifelata a gâtului, cum se înfioara la atingerea genelor ei lungi si moi, un fi-ison placut îi reîncalzea parca sufletul, la atâta timp scurs dupa ultima lor despartire. Ce mult timp a trecut de atunci! Vorbele lunecau usor, usor, parca valsau..., ca într-un dans bizar... Substanta si sensul lor parca se apropiau aluziv unele de altele, cu echivocuri, cu prefacute pudori, când mascând puritatea dorintei, când dogorind intens, ori retragându¬-se apoi, voit timide, dar pline de promisiuni, topite curând într-o satisfactie aproape totala... Nu erau decât niste vorbe, emotiile si lenea duplicitara a conversatiei orientale, obisnuite acolo, la ei acasa, pe sofaua verde si capitonata cu cea mai buna matase racoroasa, cu zgomotul meterhanelei, erau vorbe calde dintre doi supusi alesi ai sultanului si ai lui Alah, care încet, încet, s-au transformat subit în ochii iscoditori, patimasi si înfocati, ochi ce ardeau bluzele desfacute provocator si ochi ce se lipeau de pielea alba nefiresc de calda si catifelata... Ochi care mângâiau si dogoreau intens sufletele lor tinere, parca îmbujorate de apropierea regasirii târzii, formele care zvâcneau fulgerate... Si iar cuvintele... Cuvinte care deveneau tot mai dese si mai dense, tot mai consistente, tot mai aprinse, cuvinte nevinovate si priviri sagalnice, dar ardente. Pe ici pe colo, câte un zâmbet fugar, la fel de plin de sensuri si vise colorate, posibile timp oarecare... Se apropia parca de o vrajba venita de dincolo de simturi. Apoi simti o atingere usoara, ca din greseala, ca din întâmplare. Era o clipa solemna de încremenire a lumii, a vietii, a aerului! Si din nou dansul, acel dans ametitor... cuvinte mai grele, mai curioase, mai pline de sens... Si priviri mai lungi, mai aprinse si mai întârziate pe ici pe colo... Si atingerea aia care, din greseala fiind, nu a schimbat nimic în afara, dar care a explodat în suflete... Suflete care s-au umflat treptat, navalind afara prin ochi si cuvinte, buzele sau atins, candela dragostei clipea timida în întunericul odaii. Sunt suflete care se amesteca si care se recunosc... Cafelele asezate în fata lor s-au terminat. O boare de visare consumata plutea peste ei, erau ametiti si fiecare traia în felul lui aceasta dragoste dezlantuita, fiecare parca aninase de ea o anumita parte a sufletului sau, pentru ca iubind, descoperi la un moment dat ca, ceea ce dai acestui sen¬timent este mult mai important decât ceea ce primesti, caci aceasta este partea care ti-a topit tie inima si pe care o cunosti în mod explicit, crez de care esti adeseori atasat mai mult decât de o speranta. Si-au luat ramas bun, abia atingându-i buzele si ea si-a pierdut discret conturul diafan printre perdele oranj, era o boare trimisa de Alah peste desertul sufletului lui arab pârjolit, care acum pleca, pleca valsând unduit si desenând arcuri flamboaiante, valsând întruna si departându-se, printre oamenii multicolori ai portului, printre vapoare colorate aflate sub biciul vântului, pe sub cerul odihnitor al toamnei cu gutui galbene si puf parfumat, pe sub visele ireale agitate de clipocitul sacadat al apei verzi... „Crescute-s, peste noapte,/flori galbene-n retina,/din stepele lactee si pâna la Palmyra/si-n vârful pleoapei albe încep/sa-mi straluceasca,/frumoasa, steaua Ceti, albastra, steaua Mira./Patrunse-s din basilici luminile virgine lin Paradisul portii/sculptata de Ghiberti,/când sus, de pe cupola,/ramân sa ma striveasca,/visata, steaua Mira, dorita, steaua Ceti./Cu degete din ambra, presar acorduri fine,/iar tinere arpegii/o sa-mi resfire lira/si-n sunete de sfere, usor, ma vor patrunde,/albastra, steaua Ceti, frumoasa, steaua Mira./Golgote postmodeme, pe fiecare strada,/crucificând salcâmii,/uscati, din Sarangeti ...