FRAGMENTARIUM

Topârceanu, existential
de Mihai Cimpoi

Masca sentimental-ironica pare ca s-a asezat fatal pe chipul lui Topârceanu, clasificat prin inimitabila sa formula ludica senina, funambuleasca, topind totul în voie buna mântuitoare. Poetul Baladelor triste si vesele a devenit, astfel, un autor modest de crestomatie, recitat pentru producerea de veselie publica, la serbarile scolare.
Citit, fara aceasta invarianta a receptarii traditionaliste, George Topârceanu apare ca un poet al profunzimilor sufletesti abisale, al singuratatii si indeterminarii existentiale.
Sa ne amintim ca, la începuturi, îmbraca o masca de însingurat tragic, de "nefericit si singur ca primul troglodit" (Broastele), de traitor de "viata pustie" într-o urbe marginasa, patrunsa de tristeti de cenusa bacoviene: "Orasul ramâne sclipind în lumina, /Biserici si case de¬odata apun / În fata le cade o verde cortina, - Si trenul alearga, alearga nebun.// Se schimba decorul privelistei sure: / Un ses peste care trec umbre de nori.../ Un drum singuratic... un colt de padure / Cu vârfuri uscate si cuiburi de ciori..." (În tren, 1905).
Topârceanu, în eforturile sale de înseninare clasica, încearca sa se lepede grabnic de aceasta masca ce tradeaza culorile livide ale bolii romantice (si simboliste). Prin însasi automarturisirile sale metapoetice urmeaza canonul clasicist, punând pret si valorificând ca atare în opera, sinceritatea, spontaneitatea, simplitatea expresiei ("care da multor opere mari aspectul unor ape clare si adânci"), gustul, "inteligenta limpede" "care nu se poate pierde în ceata unor teorii filosofice sau estetice nebuloase"; echilibrul.
Sub masca clasicizanta a veseliei se insinueaza, însa, "plânsul", "durerea", poetul însusi vorbind despre o contrafacere estetica: "Durerea mea - prilej de veselie / Si cugetarea mea - un lant de glume (...) / Eu pretutindeni caut în viata. / Prilej de râs la fiecare pas - / Si-adesea plâng, sub fardul de paiata..." (Pagliaccio).
Nichita Stanescu îi aprecia anume caracterul novator al viziunilor: "Un miracol al literaturii române este Topârceanu, în ciuda popularitatii sale false. El este un novator nu ca Arghezi si nici ca Blaga, el aduce o înnoire a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor" (Nichita Stanescu, Fiziologia poeziei, Bucuresti, 1990, p.24).
Ca în masca teatrala a antichitatii "veselia" "durerea" se îmbina într-un mulaj antinomic unic. Râsu/plânsu', de care va vorbi mai târziu Nichita Stanescu e un principiu structurant al mitopo(i)eticii topârciene, care nu respinge si actul elaborarii, alpoienului. Patternul îndepartat pare a fi anticul Euripid, la care dimensiunea tragicului are revelanta numai datorita celeilalte dimensiuni - a comicului ("râsul acestui "prince-sans-rire" era tacut, nu izbucnea cu veselie zgomotoasa ca-n comediile lui Aristofan... Asa s-a întâmplat ca Euripid a ramas în constiinta veacurilor viitoare numai ca poet tragic, deci se poate spune despre el ca a fost, fara sa stie, primul umorist englez aparut pe pamântul Helladei, în antichitate..."
George Topârceanu evolueaza sub imperiul modelului englezo-antichelladesc ales, punându-si versurile în cadre limpide, lucide si translucide, "realiste", din care - asa cum observa G. Ibraileanu în 1920, lipseau nebulozitatile si "brumozitatea", "jocul fortelor inconstiente". Poetul se autofura ca si cum, renunta de buna voie la o dimensiune ce-i dadea adâncimea si pe care-1 credea moderator: tragismul antic. Autoreferentialul sentimental-ironic îl nascisiza, îl arunca într-un delir al spectacolului fantezist suficient siesi, care se desfasoara de obicei rapsodic, în variatii pe aceeasi tema, în "evantaiuri" de imagini originale, sclipitoare de inteligenta imaginativa, ca în vestita Cioara:"Nemiscata-n vârf de par / Ca o acvila pe-un soclu, / Oachesa ca un homar, / SI macabra ca un cioclu / Neagra ca un as de pica, / Subt nemarginitul cer; / Singuratica si mica / Cât o boaba de piper; // Gârbova ca o festila / Într-un cap de lumânare; / Ca o mutra imobila / De harap cu nasul mare..."
Or, si în aceste cadre de seninatate clasicista desavârsita tristetea musteste ca un ferment abia atins de caldura ce-l activeaza progresiv. Sentimentul "marii treceri" aduce culorile stinse, surdinizate ale elegiei: "Prelung si rar, în departare / Un clopot miezul noptii bate. / Coboara vremea ca o apa / Nestavilita-n lunga-cale. / Si fiecare ceas îngroapa / Comoara tineretii tale" (Noapte de mai).